Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

şi astăzi intrigă, dar care fatalmente, în ciuda dezideratului iniţial, s-a canonizat.
Se ştie paradoxul oricărui frondeur: sfârşeşte prin a fi pus în chingile
establishmentului. Fapt pentru care o lectură precum cea din textele clasice
de-acum ale leaderului generaţiei Beat devine obligatorie, o filă esenţială
din istoria literaturii universale care se predă la şcoală. În consecinţă gestul
editurii menţionate nu poate fi decât lăudabil în condiţiile în care la noi s-a
tradus foarte puţin şi selectiv (în acord cu rigorile unei morale prost înţelese,
probabil) din beatnici.
Antologia tradusă onorabil de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu (poate că
ar fi fost necesare mai multe note de subsol despre situaţiile politice şi sociale
invocate, despre actorii sociali ai zilei, despre locurile din New York, Los Angeles
sau de aiurea prezente în poeme) cuprinde toată gama tematică abordată
de Allen Ginsberg şi reprezentativă în fond pentru poziţia unei întregi generaţii
faţă de societatea capitalistă în care trăia. Astfel că poezia (prozaică, dură,
licenţioasă, marginală sau oricum am numi-o, numai cuminte nu) practicată
de rebelul american al anilor ’50 şi al deceniilor care le urmează se transformă
într-o oglindă purtată de-a lungul drumului, în cel mai pur stil realist, într-o
desfăşurare autobiografică, într-o nouă mistică în care se conturează viziuni
cu Blake în Harlem sau cu Walt Whitman într-un supermarket din California,
într-un manifest al sexualităţii aparte. Autobiografică, implicată social, mistică,
senzuală, scriitura lui Allen Ginsberg poate face obiectul unei lecturi de plăcere
pentru cititorul obişnuit cu tabuurile, dar înainte de toate o astfel de scriitură
este obiectul unui imperativ pentru o istorie completă şi reală a literaturii universale,
după cum am mai spus. Texte precum Howl, America, Kraj Majales
fac lista obligatorie a lecturilor oricărui intelectual cu pretenţii.
Dacă un receptor deschis, dezinhibat, educat în spiritul avangardelor de
orice fel ar găsi reconfortantă poezia lui Ginsberg care statuează indirect că
rolul poetului este în cetate, alături de semenii săi încercând să elimine falsele
pudori şi să instaureze practic fericirea lumească, un receptor închistat,
pudibond va repudia obsesiile scripturale ale unei asemnea poezii. Acestea
se numesc în primul rând homosexualitate (mostră de text frivol, însă atât
de adevărat este Iubiri nenumărate din volumul Howl, before and after, San
Francisco Bay Area 1955-1956, având ca moto un citat din Whitman care
proslăveşte dragostea bărbătească), figură maternă castratoare (amplul poem
în proză Kaddish dedicat lui Naomi Ginsberg, mama poetului, o înfăţişează
pe aceasta în diverse stadii ale nebuniei, iar pe copilul Allen încercând să-i
fie alături, să dea sens unei existenţe ingrate), situaţia politică şi socială a
Americii anilor ’60 (comunismul primar al adepţilor mişcării hippy în luptă cu
burghezia wasp de import british care contaminase păturile bogate ale societăţii
şi nu numai). Lirismul se îmbină totuşi fericit cu prozaismul conturând
toate aceste obsesii scripturale pentru că fără dimensiunea estetică momentul
Ginsberg n-ar fi fost decât o altă frondă printre altele mii şi atât. Fiindcă, în
definitiv, dacă ar fi să-i dăm crezare autorului însuşi aşa cum este citat pe
coperta a patra a cărţii, poezia nu este altceva decât o exteriorizare a sinelui,
o explozie fericită a eului profund spre lume: „Poezia nu poate fi expresia liniei
de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti
ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta lumii din afară, asta face
poetul.” Iar poetul Allen Ginsberg nu doar spune, ci face toate acestea timp
de jumătate de veac de poezie.
Ex Ponto nr.3, 2010
147