Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

din perspectiva altui timp. Timpul trăit cândva, într-o lume răsturnată, este
mărturisit mai târziu, în 1957, când sensul istoriei, aşezat, permitea o privire
obiectivă, dar nu rece. Nevoia întoarcerii în timp este dictată de imperative
interioare în care istoria eului se intersectează cu aceea a propriului popor:
„De mulţi ani doream să scriu despre familia Finzi-Contini – despre Micòl şi
Alberto, despre profesorul Ermanno şi despre doamna Olga – şi despre ceilalţi
care locuiau sau frecventau, ca mine, casa din Ferrara, de pe bulevardul
Ercole I d’Este, cu puţin înainte de izbucnirea ultimului război. Dar abia acum
un an, într-o duminică de aprilie a lui 1957, am simţit îndemnul, impulsul de
a o face cu adevărat” 10 . Spaţiul şi timpul rememorate se dimensionează în
funcţie de aceste interioare ale memoriei dirijate. Realitatea de atunci, din
anii premergători celui De-al Doilea Război Mondial, reverberează în suflet
cu forţa unui uragan. Liniştea este doar aparentă – liniştea de după furtuna
istoriei. Iar toposul cavoului, ca punctum saliens al rememorării este în acord
cu filosofia de viaţă tragică, stând sub semnul morţii neîndurătoare, al unui
holocaust în care jertfa este o victimă: „În viaţă, dacă cineva vrea să înţeleagă,
să înţeleagă într-adevăr cum stau lucrurile pe lumea asta, trebuie să moară
măcar o dată” 11 . Doar cine a învăţat să moară poate trăi autentic şi trece de
iluzia clipei.
Evadarea într-un spaţiu paradiziac nu înseamnă laşitate, nici absenţa
curajului, ci capacitatea de a se opune răului prin pildă biblică a obrazului
celălalt, o lecţie a umilinţei. Aceasta înseamnă, însă, cultivarea altor valori –
valorile eterne, spirituale şi afective – iubirea pentru semeni, prietenia, starea
de intelectualitate, cărţile cu universul lor fascinant. Plimbarea prin cimitir, „pe
drumul care continua să urce uşor, mărginit de două şiruri de chiparoşi”, este
o plimbare prin memorie şi prin istorie, coborând la rădăcinile fiinţei. Întrebarea
Gianninei – „Tată, de ce mormintele vechi sunt mai puţin triste decât cele
noi?” – are ecoul dureros al reverberărilor din tainele ce ne înconjoară. Chiar
moartea, şi a morţilor celor ştiuţi şi a celor neştiuţi, suferă ravagiile timpului:
„Cei care au murit de curând ne sunt mai apropiaţi şi din cauza asta ne sunt
mai dragi. Etruscii însă (…), au murit de atâta timp (…) încât e ca şi cum n-ar
fi trăit deloc, ca şi cum ar fi dintotdeauna morţi” 12 . Cavoul familiei Finzi-Contini,
„urât, dar impunător”, „vast, masiv”, „un fel de templu vag antic şi vag oriental”,
e un paradis împietrit. Istoria le-a scris un destin tragic: „Şi mi se strângea mai
mult ca oricând inima la gândul că în mormântul acela înălţat parcă pentru a
garanta odihna veşnică a celui ce-l ridicase – a lui şi a urmaşilor lui – un singur
Finzi-Contini dintre toţi cei pe care-i cunoscusem şi iubisem, unul singur îşi
găsise această odihnă. Numai Alberto, fiul mai mare, mort în 1942 de limfom,
este îngropat aici, căci Micòl, a doua născută, şi tatăl, profesorul Ermanno, şi
mama, doamna Olga, şi bătrâna doamnă Regina, mama paralitică a doamnei
Olga, deportaţi în Germania, în toamna lui ’43, cine ştie dacă au un mormânt” 13 .
Memoria afectivă a naratorului va rătăci prin meandrele amintirilor pentru a-i
readuce la o altă viaţă, reunindu-i în eternitatea artei.
În liniile acestei realităţi stroboscopice, Giorgio Bassani proiectează întâmplări
din timpuri diferite, dilatând şi obturând lumina pentru a surprinde o
irealitate pe care a trăit-o până la ultimele limite şi care a avut forţa irezistibilă
a realităţii. În acest context, „Grădinile Finzi-Contini” devin un spaţiu privilegiat
– o irealitate imediată, în care spiritul se retrage pentru a asculta fiorul
vieţii şi al eternităţii. Rememorând povestea intersectării destinelor, rod al
unei întâmplări necesare în jocul de neînţeles al vieţii, naratorului cu Micòl
Finzi-Contini, timpul mărturisirii reînvie timpul trăirii şi al trăirilor. Dincolo de
Ex Ponto nr.3, 2010
103