Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

veche se văd urmele de şoareci plecaţi de mult. Se plimbă şacali, vulpi şi
chiar un mistreţ. El doarme din când în când în şcoală. Când e arşiţă ursoaica
„Fu” îl scoate în şuturi.
Vuietul sălbăticiei îi trezeşte pe Mihal Albul şi Eniu Tamburul. Ei nu-şi
vorbesc de ani buni. Sunt cei doi locuitori ai satului părăsit.
Fiecare pe drumul său, cu raniţa la spate, merge fie iarnă, fie vară după
pâine în satul vecin. Hunter urmăreşte ursoaica şi observă. Mihal şi Eniu se
uită prin ferestrele lor când aud împuşcături în pădurea răcoroasă – sus,
pe înălţimi. Îşi ridică bărbiile spre cer. Apoi verifică dacă este zăvorâtă uşa.
Încarcă puştile cu două ţevi.
O singură dată a coborât Hunter în sat. Între plăcile pavajului creşte iarbă
până la brâu. Casele sunt cu două nivele, zidurile – de piatră. În unele grajduri
fânul e încă acolo, mucegăit.
Hunter a auzit zgomot de geam. Şi mârâit de om:
- Aici n-ai treabă! Treaba ta e în pădure!
Hunter a priceput. Sunetul metalic al piedicii. Puşca e gata să tragă.
Acum urmăreşte de pe deal. Are silueta ca de stafie. Cineva a coborât
din cer. S-a oprit. Se întoarce iarăşi de unde a apărut. Ca şi cum niciodată
n-ar fi fost.
Voia să întrebe de numele satului. Ce fel de oameni sunt bătrânii? Din
lumea dispărută ei, se pare, sunt ultimii. Cine şi-ar pierde vremea să-i explice?
În urmă cu câtva timp au transformat biserica în cocină. Ca să pară mai
bogaţi cică legau zobniţa de capul cailor exact în faţa hanului din oraş. Apoi
dispăreau, ambiţios, în han. Pe aceste meleaguri aveai totdeauna pentru ce să
te târguieşti. Exploatare forestieră, stupărit, vite de tot felul. Unii îi suspectau
pe nouveniţii. Ieşeau, vorba vine, pentru nevoi, dar de fapt se uitau sub botul
calului. Traista goală a dat numele satului. Vremurile următoare se năşteau
în ea. Şi voi sunteţi de la traista cu minciuni?
La întoarcerea de la han, Eniu Tamburul a luat cu el o fată bună de măritat.
Cei bătrâni n-au avut timp să o avertizeze sau n-au îndrăznit să-i spună. S-a
întâmplat în căruţă, pe traista de piele goală. Treceau prin râpa plină de umezeală.
Acolo Hunter a presărat acum scânduri cu cuiele bătute în sus pentru
cauciucurile braconierilor. Totul părea uşor şi permis. Fata era din vecini. Eniu
a invitat-o cu el ca să nu-şi bată picioarele din oraş până acasă. Era aproape
cât fata lui. Se gândea Tamburul că n-o să se împotrivească, doar e veselă,
credulă. O făcea şi pe ea, uite aşa, într-o doară, printre altele.
Eniu avea acest obicei să aţină calea femeilor când se întorceau singure
de pe câmp cu sapa pe umăr şi cu baticul lăsat pe ochi. Le pândea. Până
când să-şi dea seama, el le dărâma. Pe timpuri era primar o vreme bună. Cui
să se plângă? Dacă au căzut odată pe spate – oare nu sunt şi ele vinovate?
Avea grijă să nu repete cu aceeaşi jertfă. Avea principii.
În pădurea cu giganţii seculari a întâlnit-o Albul. Acolo şi acum este plin
de ghinde şi porci. Cum stătea cu turma, i-a zărit cămaşa albă să se înalţe
spre creastă. Stana aruncă funia peste o cracă. Ruşinea o zdrobea. Laţul îi
cuprindea gâtul delicat. Mihai Albul a dezmeticit-o. A dezlegat funia. A luat-o
în braţe. I-a spus:
- Nu! Orice s-a întâmplat, orice...
Stana avea nevoie să se spovedească, de i-ar da Domnul eliberare. De
atunci Mihal Albul a încetat să meargă la cârciumă. Era atent să nu se îmbete.
Limba lui dezlegată să nu scape secretul. Să nu-l lovească pe Tamburul.
El a rugat-o. Ea a primit să-i fie soţie.
Ex Ponto nr.3, 2010
81