Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

de fapt, lui Ejov să-l suprime pe poet. Rândurile scrise de Mandelstam în „A
patra proză” sunt expresia unei dureroase premoniţii: „Şi totul era îngrozitor ca
într-un vis din copilărie. La jumătatea drumului vieţii, tâlhari care se înfăţişează
ca judecători mă arestară în codrul sovietic... Sunt vinovat... Nu există două
păreri în privinţa asta (...) Ochii scriitorilor ruşi mă privesc cu tandreţe canină
şi mă imploră să crăp! De unde vine răutatea asta de slugi, dispreţul ăsta de
lachei faţă de numele meu?”
La 3 mai 1938, manevrele oculte ale lui Stavski îşi fac efectul: Mandelstam
este rearestat. La Lubianka i se ia doar un interogatoriu. La ce bun să-şi
piardă cekiştii timpul când totul era fixat dinainte? O simplă formalitate...
Comisia specială a NKVD l-a condamnat de data aceasta, la 5 ani de lagăr
pentru „propagandă antisovietică” - de fapt pentru recitarea poemelor despre
Stalin, cu circumstanţa agravantă de a-i fi cunoscut pe troţkiştii duşmani ai
poporului: Stenici şi Victor Serge. Cinci ani? Cu sănătatea grav deteriorată,
Mandelstam fusese, de fapt, osândit la moarte. În august a fost transferat la
Butârki, de unde convoaiele de ocnaşi plecau spre Marele Nord. După o lună
de drum, poetul ajunge într-un lagăr de la Vladivostok. Ossip Mandelstam a
murit la 27 decembrie 1938. Ajunsese piele şi os, era scheletic - îşi aminteşte
Iuri Moisenko, martor ocular la moartea poetului. „Ossip Emilievici făcu treipatru
paşi (...), ridică cu mândrie capul, respiră adânc... şi se prăbuşi”. A fost
îngropat într-o groapă comună, în acel Mare Nord îngheţat unde zac, neştiute
milioane de victime ale terorii staliniste. Din Mandelstam a rămas, biruitoare,
nepieritoare, poezia.
***
Până în 1987, în plină perestroikă, procurorii sovietici au susţinut legalitatea
condamnării lui Mandelstam - după normele juridice din anii ‘40. În
România nu există nici astăzi - nu numai un act oficial de condamnare a
regimului comunist (în strânsă legătură cu stalinismul) dar nici un decret de
achitare şi reabilitare a victimelor represiunii dejiste şi ceauşiste. După cum
sute de manuscrise continuă să zacă în arhive, aşteptând fireasca ieşire la
lumină. Când? E nevoie de o versiune românească a extraordinarului Vitali
Şentalinski!
P.S. Condamnarea oficială a regimului comunist din România în Parlament,
într-o atmosferă de veritabil circ şi dezmăţ, ca fiind nelegitim şi ilegal
rămâne, în opinia noastră, un simplu act de faţadă, fără consecinţele aşteptate
de români pe linia primenirii clasei politice. Cât despre un adevărat proces
al comunismului, ce să mai vorbim! Cu atât mai puţin despre instaurarea
moralităţii în conducerea treburilor publice. Inexistenţa urmărilor concrete
ale „condamnării”, de fapt - un simplu exerciţiu retoric tardiv, se vede astăzi
mai mult decât oricând.
Ex Ponto nr.3, 2010
166