Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
- Numai atât?
- Nu este de ajuns?
- Viaţa cântăreşte mai mult.
- Doar avem această impresie. Ea este numai o iluzie. Căci cum să nu te
cuprindă spaima, descoperind că existenţa este altfel decât ţi-ai închipuit-o
tu şi că totul se arată fals, o pastişă, minciună sfruntată, numai ca omul să nu
dispere, să nu se rătăcească şi să nu-şi pună capăt zilelor, căutând refugierea
din acest iad? Nimic nu-i este omului alături. Totul i se împotriveşte. Uneori,
viaţa nu reprezintă decât o povară şi un blestem. Omul este osândit la viaţă,
condamnat să trăiască, iar nu viaţa îi este oferită ca neasemuit dar. Numai cei
cu minţile întunecate ajung să-şi închipuie aşa ceva. Dar ei nu sunt de luat în
seamă, câtă vreme nu au o punte cu realitatea, pribegind la voia întâmplării.
Sunt momente când, de după perdeaua amăgirii şi a nădejdii – care ajută în
mod miraculos supravieţuirea şi apără de o sinucidere în masă -, se arată adevărata
existenţă a omului : cumplită, neîndurătoare, lipsită de noimă. Acum, se
declanşează cele mai teribile drame. Căci nimic nu se dovedeşte mai cumplit
decât să descoperi că viaţa nu este, aşa cum ţi-o dorisei, cum ţi-o imaginasei
şi cum te obişnuisei să crezi că este, ci cu totul altfel, o fiară, un hău, un infern
stând să te înghită. Nu viaţa devine pradă pentru om, ci omul cade pradă vieţii.
Căci unde este frumosul? Unde, seninul? Unde, fericirea? Toate acestea sunt
numai amăgiri. Singurul lucru cert este că viaţa ia chipul de fiară însetată de
sânge, feroce şi veşnic nesătulă. Şi atunci, ce sentiment te încearcă în faţa
ei? Ce se petrece în sufletul tău? Spre ce te trezeşti mânat?
- Tocmai pentru că aţi înţeles ce se petrecea cu acrobatul, ar fi trebuit să
vă propuneţi o mai atentă supraveghere a lui.
- Asta am şi făcut. I-am rămas alături. După mărturisirea sa bizară şi de
nedesluşit, nu a mai scos un cuvânt. Când a trebuit însă să-mi execut programul,
l-am părăsit. I-a fost fatal.
- Atunci l-aţi văzut pentru ultima oară în viaţă?
- Da.
Pleşuvul îşi strânse gura pungă. Ca şi când răspunsurile de până în acest
moment ale clovnului nu l-ar fi mulţumit. Sau de parcă s-ar fi aşteptat la mai
mult de la ele, iar acum îşi vedea aşteptarea înşelată. Apoi, lovind iarăşi cu
pixul în tăblia mesei, urmă :
- Aţi putut sesiza, în momentul părăsirii cabinei, pe cineva în culise?
- Doar pe director, care mi-a cerut să-mi execut numărul. Ceilalţi colegi se
găseau în cabinele lor. Fiecare, după consumarea numărului său, se retrage
acolo şi aşteaptă până ce spectacolul i-a sfârşit şi publicul părăseşte circul.
Aşa este regula. După asta, directorul cheamă casierii, totalizează încasările
şi stabileşte dreptul fiecăruia. Plata se face seara, pentru a nu se da naştere
la bănuieli şi discuţii.
- Deci, numai directorul se afla în culise?!
- Precum am spus.
- A rămas pe loc?
- Presupun. Eu am ieşit în arenă şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat în urma
mea. Până am auzit ţipătul Andradei...
Procurorul curmă întrebările. Alături, sergentul major abia prididea cu
scrisul. Umpluse o mulţime de file, aplecat peste ele ca pentru a le devora.
Se aşternu tăcerea. Apoi, pleşuvul zise:
- Mda… Vă mulţumesc. Puteţi să mergeţi la cabina dumneavoastră.
Miki se ridică de pe scăunel, aproape ciocnindu-se cu locotenentul.
50