Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

oferă Roma în faza de declin a imperiului pe care Thomas Couture o prezentase
într-un tablou cu mare succes la public, Les Romans de la décadence
(1847). De data aceasta, Roma decadentă în plină desfăşurare orgiastică
apare în melodrama lui Cecil B. DeMille, Manslaughter (1922), căreia regizorul
încearcă să-i imprime o fadă notă moralistă pentru a contracara şi justifica
scenele de desfrâu „roman”. Ca în tablourile lui Rochegrosse, Prada (1893),
Moartea Babylonului (1891), scena orgiastică adusă în prim plan va fi urmată
de una de cruzime, banchetul simţurilor se va transforma în masacru, eliberarea
simţurilor, turpitudinea în ecuaţia decadentă anunţă declanşarea violenţei
şi generalizarea ei la scara întregii cetăţi într-un dezastru delectabil.
Apariţia pe marele ecran a Gretei Garbo va conferi un prestigiu aproape
ezoteric tipului femeii fatale, cu atât mai mult cu cât actriţa a fost de o discreţie
ieşită din comun, menită să stimuleze cele mai extravagante scenarii. În
Flesh and the Devil (1927), melodramaticul film mut al regizorului Clarence
Brown, actriţa joacă rolul unei femei seducătoare, Felicitas, un demon feminin
care intervine în relaţia dintre doi prieteni din copilărie, unul dintre ei, Leo von
Sellenthin fiind jucat de John Gilbert. Greta Garbo reuşeşte să rămână în cinematografie
şi după ce filmul intră în epoca sonorizării, vocea actorului devenind
parte esenţială a filmului. Cu Greta Garbo seducţia se intelectualizează.
Cu filmul de nuanţă distopică al regizorului german Fritz Lang, Metropolis
(1927), decadenţei i se conferă prestigiul metropolitan al unei lumi transpuse
în cheia modernităţii celei mai avansate. Freder (Gustav Frolich), fiul unui
aristocrat capitalist, apare într-o lume a tentaţiei, înconjurat de femei, într-un
fel de grădină paradisiacă. Savantul nebun Rotwang (Rudolf Klein-Rogge),
Faust modern, creează o femeie-cyborg, expresia de contrapondere malefică
a lilialei Maria - Brigitte Helm joacă în rolul ambelor personaje - care este
deopotrivă şi o „încarnare” robotică a Salomeei, dansând pe jumătate dezbrăcată
„the dance of the whore of Babylon” la clubul de noapte Yoshiwara
în prezenţa unui public masculin electrizat, captat lubric.
Georg Wilhelm Pabst în Pandora’s Box ( Lulu or Die Büchse of Pandora,
1929), introduce o altă femeie fatală, bisexuala şi amorala Lulu (Louise Brooks)
tunsă à la garcon, într-o melodramă de o senzualitate hipnotică. Regizorul a
portretizat în Lulu o nimfetă, purtând haine de mătase, flirtând atât cu contesa
lesbiană Anna Geschwitz (Alice Roberts) cu care dansează un Damen Tango,
cât şi cu Alwa (Franz Lederer), fiul lui Dr.Schon (Fritz Kortner), proprietarul
unui ziar important. Infatigabila Lulu, la femme fatale, este cea care deschide
cutia Pandorei provocând suferinţă tuturor celor cu care intră în contact,
bărbaţi sau femei, sfârşind atroce, ucisă de Jack the Ripper (Gustav Diessl)
în timpul unei îmbrăţişări şi a unui sărut. Crima se petrece chiar de Crăciun
pentru a indica în acest fel pedepsirea ei exemplară pentru a fi eliberat răul
în lume. Cutia Pandorei este incarnată de acest demon feminin, mai malefic
decât Îngerul albastru (Der Blaue Engel, 1930) pe care-l întruchipa Marlene
Dietrich, libertina Lola Lola, unde răul era utilizat împotriva unei singure victime,
profesorul Immanuel Rath. Regizorul Josef von Sternberg îi conferă Lolei
ceea ce dobândea prin excelenţă femeia fatală, puterea senzualităţii asupra
raţiunii, iniţiind o relaţie stăpân-sclav, exprimată elocvent în secolul XIX de
prietenia dintre Lou Andreas-Salome şi Nietzsche, filozoful fiind captivat total
de frumoasa femeie până la a admite cu umilinţă jignirile ei. În plus, seducţia
este exercitată uneori de pe poziţia reclamată în mod tradiţional de bărbat
şi pe care aceasta o împinge într-o ambiguitate delectabilă: Lola poartă un
melon, iar în Marocco (1930) al aceluiaşi regizor, poartă în mod scandalos
Ex Ponto nr.3, 2010
133