Planul Naţional de Dezvoltare 2007 - 2013 - Inforegio Nord-Est

perisabile – şi implicit asupra accesului pe piaţă al producătorilor agricoli; totodată, datorită faptului că înRomânia beneficiază de drumuri asfaltate în majoritate numai satele situate de-a lungul şoselelor naţionalesau judeţene, vor trebui sporite preocupările de ameliorare a situaţiei şi în zonele situate la distanţe relativmai mari faţă de şoselele naţionale sau de interes european.În ceea ce priveşte infrastructura tehnico-edilitară – atât în cazul reţelelor de distribuţie a apei, cât şi încazul conductelor de distribuţie a gazelor – au fost înregistrate unele progrese, procentul acestor reţele înzona rurală ajungând la un nivel acceptabil (aproximativ 40% din totalul naţional). Aşa cum rezultă şi dinanaliză însă, sunt necesare eforturi suplimentare pentru dezvoltarea în continuare a acestor reţele.În acelaşi context, se înregistrează un decalaj foarte mare între mediul urban şi rural în ceea ce priveştecanalizarea, lungimea conductelor de canalizare la sate fiind în anul 2003 de doar 6,8% din totalul pe ţară.Referitor la infrastructura de sănătate însă, de-a lungul timpului se constată o reducere semnificativă apersonalului sanitar de toate nivelurile care deserveşte populaţia rurală, aceasta afectând în mod directcondiţiile de viaţă în mediul rural.Dificultăţi pot fi observate şi în ceea ce priveşte cultura, numărul bibliotecilor din mediul rural fiind înscădere de la 9.388 în 1999 la 8.306 în 2004, tendinţă însoţită de o scădere accentuată a numărului deutilizatori ai acestor facilităţi.În ceea ce priveşte gradul de informare al populaţiei, în România nu există suficiente informaţii şi niciacţiuni de conştientizare a populaţiei asupra importanţei şi necesităţii protejării şi conservării mediuluiambiant. Resursele de implementare ale unor astfel de campanii sunt puţine, iar organizaţiile şiposibilităţile de îndeplinire a acestora sunt limitate. O posibilă implicaţie a acestor aspecte ar putea ficreşterea riscului de degradare a mediului. În acest context, în următoarea perioadă vor fi necesare atâtacţiuni de informare cât şi de instruire pe diverse domenii atât la nivel regional cât şi local, prin structurileteritoriale de consultanţă agricolă.Faţă de aceste probleme specifice de ordin structural, organizatoric şi informaţional ale comunităţii, darluând în considerare şi faptul că locuitorii comunităţilor rurale din România nu se caracterizează printr-unspirit antreprenorial dezvoltat, precum şi faptul că nu există o abordare integrată a problemelor specificeale comunităţii, se impun măsuri de promovare şi de organizare a unor grupuri de acţiune locală care săpromoveze şi să rezolve problemele comune ale locuitorilor comunităţilor rurale.În România, cele 5 decade ale economiei centrale planificate şi agricultura colectivă de dinainte de 1989,au transformat relaţiile sociale, atitudinea şi conduita şi au generat neîncredere în formele instituţionalizateale asocierii şi colaborării. Pe de altă parte, populaţia rurală (ca şi cea urbană), s-a obişnuit cu dependenţade stat, având în general o atitudine pasivă de aşteptare a iniţiativelor şi a deciziilor, dar şi cu fluctuaţiapolitică şi a structurilor administraţiei publice.Astfel, chiar şi după colapsul economiei planificate la nivel central, mentalitatea colectivă încă nu s-aschimbat, iar cooperarea în zonele rurale ia cel mai adesea forma micilor familii şi a grupurilor învecinate,pentru asigurarea subzistenţei, specializării muncii, consolidării terenului şi reducerea riscului. Înconsecinţă, datorită lipsei resurselor, aceste grupuri încă mai rămân blocate într-o strategie agricolă desubzistenţă.În ceea ce priveşte sectorul silvic, în prezent pădurile ocupă 26,1% din suprafaţa ţării, având un rolimportant în dezvoltarea economico-socială. Din punctul de vedere al structurii proprietăţii, circa 60% dinpădurile ţării se află în proprietatea statului, numai 40% din total fiind în proprietate privată. În baza noilor317