Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
— Unei tinere femei... un cadavru mutilat
oribil, mi se precizează, şi a cărui identitate n-ar
fi cu putinţă de stabilit, dacă la braţul drept n-ar
fi rămas o mică brăţară de aur, foarte fină, care
s-a încrustat în pielea putrezită. Or, domnişoara
de Saint-Veran purta la braţul drept o brăţară de
aur. E vorba deci, fără doar şi poate, de nefericita
dumneavoastră nepoată, pe care marea a târât-o
până acolo. Dumneata ce spui, Beautrelet
— Nimic... nimic... adică ba da... toate se
înlănţuie, după cum vedeţi; nu mai lipseşte nimic
argumentării mele. Toate faptele, unul după
altul, chiar şi cele mai contradictorii, chiar şi cele
mai uimitoare, sprijină ipoteza pe care am
imaginat-o din primul moment.
— Nu înţeleg bine.
— Veţi înţelege îndată. Aduceţi-vă aminte că
v-am făgăduit adevărul întreg.
— Dar mi se pare...
— Puţintică răbdare. până acum n-aţi avut
să vă plângeţi de mine. Vremea e frumoasă.
Plimbaţi-vă, luaţi masa la castel, fumaţi-vă pipa.
Eu mă voi întoarce pe la orele 4 sau 5. Cât
priveşte liceul meu, n-am ce-i face: voi lua trenul
de noapte.
102