Enigma acului scobit

Enigma acului scobit
Raymonde se repezi la uşă. Suzanne se
agăţă cu disperare de braţul ei.
— Nu... Nu mă lăsa... Mi-e frică.
Raymonde o îndepărtă şi se repezi pe
coridor, urmată de Suzanne care se clătina de la
un perete la celălalt, scoţând strigăte. Ea ajunse
până la scară, se rostogoli din treaptă în treaptă,
se năpusti la uşa salonului mare şi se opri brusc,
pironită în prag, în vreme ce Suzanne se prăbuşea
la picioarele ei. În faţa lor, la trei paşi, se afla un
om care ţinea o lanternă în mână. Cu un gest, el o
îndreptă asupra celor două fete, orbindu-le cu
lumina, se uită îndelung la feţele lor palide, apoi
fără a se grăbi, cu mişcările cele mai calme din
lume, îşi luă şapca, ridică o bucată de hârtie şi
două fire de pai, şterse nişte urme pe covor, se
apropie de balcon, se întoarse spre cele două fete,
le salută politicos şi dispăru.
Cea dintâi, Suzanne dădu fuga în micul
buduar care despărţea salonul cel mare de
camera tatălui ei. Dar de cum intră, un spectacol
oribil o izbi. La lumina piezişă a lunii, se vedeau
pe jos două trupuri neînsufleţite, culcate unul
lângă altul. Suzanne se aplecă peste unul din ele.
— Tată!... Tată!... Tu eşti... Ce ai... Strigă
ea înnebunită.
5