Enigma acului scobit

Enigma acului scobit
— Vino încoace, Beautrelet! răcni bătrânul
poliţist, care scrâşnea de furie. Trage în loc să
stei cu gura căscată!
Într-adevăr, Isidore nu se mişcase din loc,
spectator pasionat, dar nehotărât. Din toate
puterile, ar fi vrut să se amestece în lupta
aceasta şi să doboare prada care se afla la
cheremul său. Dar un simţământ obscur îl
împiedica.
Strigătul lui Ganimard îl scutură. Mâna i se
încleştă de revolver.
„Dacă iau o hotărâre”, îşi zise el, „Lupin e
pierdut, şi e de datoria mea”.
Ochii lor se întâlniră. Ochii lui Lupin erau
calmi, atenţi, aproape curioşi, ca şi cum – în
înspăimântătoarea primejdie care-l ameninţa –
nu s-ar fi interesat decât de problema morală
care-l zbuciuma pe tânărul Beautrelet. Isidore se
va decide oare să dea lovitura de graţie
inamicului lui
Uşa trosni de sus şi până jos:
— Aici, Beautrelet! Am pus mâna pe el!
răcni Ganimard.
Ceea ce se petrecu acum fu atât de rapid,
încât nu-şi dădu seama decât după aceea. Îl văzu
307