Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
Viitorul îi aparţinea.
Cu o răbdare admirabilă, Beautrelet se
ducea de la Sena la mare şi de la mare la Sena,
depărtându-se treptat, întorcându-se şi
neabandonând terenul, decât atunci când,
teoretic, nu mai avea nici o şansă să obţină cea
mai mică informaţie.
În felul acesta studia, scruta Montivilliers,
Saint-Romain, Octeville şi Gonneville.
Seara bătea la uşa ţăranilor şi le cerea
adăpost. După masă, fumau împreună şi stăteau
la taifas. Beautrelet îi punea pe ţărani să
istorisească poveştile ce şi le spuneau la clacă,
iarna. Şi mereu aceeaşi întrebare vicleană:
— Dar Acul, Legenda Acului... Nu o ştiţi
— Nu, nu... n-am auzit de ea...
— Ia gândiţi-vă bine... Un basm de bunică...
ceva în care e vorba de un ac...
Nimic. Nici o legendă, nici o amintire. Şi
Beautrelet pleca cu nădejde mai departe.
Într-o zi, trecu prin frumosul sat
Saint-Jouin, care domină marea, şi coborâ în
haosul de stânci prăbuşite de pe ţărm.
254