Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
acesta trebuia oare să-i pună întrebarea. Sau
acestei păduri Sau caselor din satul acesta Sau
mai degrabă din vorbele neînsemnate ale cutărui
ţăran avea să afle cuvântul revelator
Într-o zi, îşi lua masa într-un han, la
marginea, oraşului Harfleur, veche cetate de pe
malul golfului. În faţa lui, mânca unul din acei
geambaşi normanzi, roşii şi greoi, care fac ocolul
târgurilor ţinutului, cu biciul în mână şi cu o
bluză lungă pe ei. După câteva clipe, i se păru lui
Beautrelet că omul acesta îl priveşte cu o
anumită atenţie, de parcă l-ar cunoaşte, sau cel
puţin parcă ar căuta să-l recunoască.
„Hm!” îşi zise el. „Mă înşel; nu am văzut
niciodată pe acest negustor de cai”. Într-adevăr,
omul păru că nu se mai ocupă de el. Îşi aprinse
pipa, ceru o cafea cu un coniac, fumă şi bău.
Terminându-şi masa, Beautrelet, plăti şi se
ridică. Dar în momentul când era gata să iasă,
un grup de indivizi intră în han şi el fu silit să
stea câteva secunde în picioare, lângă masa la
care şedea geambaşul şi atunci îl auzi
spunându-i cu glasul coborât:
— Bună ziua, domnule Beautrelet.
Isidore nu ezită. Luă loc alături de om şi zise:
248