Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
— Doamna e servită.
Un servitor pusese pe masă o tavă încărcată
cu mâncăruri.
— O să ne scuzi, Beautrelet, dar bucătarul
meu e în concediu şi vom fi siliţi să mâncăm
numai răcituri.
Lui Beautrelet nu-i era foame de fel. Se
aşeză totuşi, interesat la culme de atitudinea lui
Lupin. Ce ştia acesta în definitiv Îşi dădea el
seama de primejdia ce-l ameninţa Ştia ori nu de
prezenţa lui Ganimard şi a oamenilor săi...
Şi Lupin continuă:
— Da, graţie dumitale, dragă prietene.
Hotărât, Raymonde şi cu mine ne-am iubit din
prima zi. Chiar aşa, puiule... Răpirea Raymondei,
captivitatea ei: mofturi; ne iubeam... Dar nici ea,
nici eu de altfel n-am putut admite să se
statornicească între noi una din legăturile acelea
trecătoare care sunt la voia întâmplării. Situaţia
era deci indisolubilă pentru Lupin. Nu era însă,
dacă redeveneam Louis Valméras. Atunci, văzând
că dumneata nu-mi dai pace şi că ai găsit
castelul Aiguille, mi-a venit ideea să profit de
încăpăţânarea dumitale.
— Şi de naivitatea mea.
290