Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
Beautrelet îşi luă mâinile de pe faţă. Nu mai
plângea. Ascultase el oare cuvintele lui Lupin
Judecând după aerul său distrat, te puteai îndoi.
Două sau trei minute, rămase tăcut. Părea că
pune la cântar hotărârea ce are de gând s-o ia, că
examinează pro şi contra chestiunea şi calculând
şansele favorabile şi pe cele nefavorabile.
În sfârşit, îi zise lui Lupin:
— Dacă schimb sensul articolului meu,
dacă confirm versiunea morţii dumitale şi dacă
mă oblig să nu dezmint niciodată versiunea falsă
pe care o voi acredita, juri că tatăl meu va fi
liber
— Ţi-o jur. Amicii mei au dus cu
automobilul pe tatăl tău într-alt oraş de
provincie. Mâine dimineaţă la orele 7, dacă
articolul din „Grand Journal” va fi aşa cum ţi-l
cer, le telefonez, şi ei îl vor pune pe tatăl tău în
libertate.
— Bine, zise Beautrelet, mă supun.
Şi repede, ca şi cum ar fi găsit inutil, după
acceptarea înfrângerii sale, să mai prelungească
convorbirea, Beautrelet se ridică, îşi luă pălăria,
mă salută, îl salută pe Lupin şi ieşi.
144