Enigma acului scobit

Enigma acului scobit
zborul de pe cuşca câinelui. Însă câinele nici nu-i
lătră, nici nu ieşi din cuşcă când se apropiară.
Foarte intrigat, Beautrelet înaintă. Câinele
zăcea pe o parte, cu picioarele rigide, mort.
Merseră spre casă. Uşa era deschisă.
Intrară. În fund, pe nişte paie puse pe jos,
zăcea un om îmbrăcat.
— E Charel! Zise primarul... Şi el e mort
Mâinile omului erau reci, faţa de un palid
înspăimântător, dar inima lui încă batea, cu ritm
scăzut şi lent, şi nu părea să aibă nici o rană.
Ei au încercat să-l readucă la viaţă, dar
cum nu au reuşit, Beautrelet plecă în căutarea
unui medic. Nici medicul nu reuşi mai mult.
Omul nu părea să sufere. Se părea că doar
doarme, însă un somn artificial, ca şi cum el ar fi
fost adormit prin hipnoza, sau folosind un
narcotic.
Pe la ora opt, Isidore a observat că
respiraţia a devenit mai puternică, şi că toată
fiinţa lui părea să iasă din starea de paralizie.
În zori şi-a revenit, a mâncat, a băut şi s-a
mişcat. Dar toată ziua el nu a putut răspunde la
întrebările tânărului. Creierul lui era încă amorţit
de o toropeală inexplicabilă.
175