Enigma acului scobit

Enigma acului scobit
O detunătură... un strigăt de spaimă...
Raymonde se repezise între cei doi bărbaţi, cu
faţa la englez. Ea se clătină, îşi duse mâna la
sân, se ridică din nou, se roti şi se prăbuşi la
picioarele lui Lupin.
— Raymonde!... Raymonde!
Se aruncă asupra ei, o luă în braţe şi-o
apăsă la piept:
— Moartă! zise el.
Se produse un moment de năucire. Sholmès
păru uluit de fapta sa. Victoire bolborosea:
— Micuţul meu... micuţul meu...
Beautrelet se îndreptă spre tânăra femeie şi
se aplecă, ca s-o examineze. Lupin repeta:
„Moartă... moartă”, pe un ton aiurit, ca şi cum
n-ar înţelege.
Dar faţa i se scofâlci, transformându-i-se
deodată, schimonosită de durere. Şi, zguduit de
un soi de nebunie, făcea gesturi smintite, îşi
frângea mâinile, dădea din picioare ca un copil
care suferă prea mult.
— Mizerabile! strigă el subit, într-un acces
de ură.
327