Enigma acului scobit

Enigma acului scobit
Raymonde şi se uită la ea, la biata îndrăgostită
pe care iubirea o ucisese şi care dormea, albă,
somnul de veci.
Ţăranii în acest timp se apropiau...
Atunci Lupin se aplecă, luă moarta în
braţele sale vânjoase, o ridică, şi încovoiat, o luă
pe umerii săi:
— Să mergem, Victoire.
— Să mergem, micule.
— Adio, Beautrelet, zise Lupin.
Şi purtând pe umeri preţioasa şi funebra
povară, urmat de bătrâna servitoare, mut,
sălbatic, Lupin se îndreptă spre mare şi se pierdu
în umbra adâncă.
329