Enigma acului scobit

Maurice Leblanc
— Şedea, sau mai bine zis: mama lui şedea.
Dar cum aceasta găsea castelul cam trist, nu i-a
mai plăcut şi anul trecut s-au mutat.
— Şi acum nu şade nimeni acolo
— Ba da, un italian, căruia clientul meu i
l-a închiriat pentru toată vara; e un baron, Anfredi.
— A! Baronul Anfredi, un om încă tânăr, cu
un aer destul de băţos...
— Mărturisesc că nu ştiu nimic... Clientul
meu a tratat direct cu dânsul. Nu s-a făcut un
contract în regulă... ci numai o simplă scrisoare.
— Nu-l cunoaşteţi deloc pe baron
— Nu, nu iese niciodată din castel... Cu
automobilul câteodată, şi noaptea după cât se
pare. Târguielile sunt făcute de o bătrână
bucătăreasă care nu vorbeşte cu nimeni. Oameni
foarte ciudaţi...
— Credeţi că clientul dumneavoastră ar
consimţi să-şi vândă castelul
— Nu cred.
— Puteţi să-mi spuneţi numele lui
— Louis Valméras, strada du Mont-Thabor.
Beautrelet luă trenul de Paris la staţia cea mai
apropiată. Peste două zile, după trei vizite infruc-
182