Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

conven]ional ne-am obi[nuit s` le numim versuri. Conven]ia european` a scrisului
/ cititului de la stânga la dreapta, de sus în jos, între coperta 1 [i coperta
4 este suspicionat` de al`turarea textului japonez care deseneaz`, pentru un
necunosc`tor, poemul în român` pe care-l dubleaz`: titlul este plasat în extrema
stânga, versurile verticale se aranjeaz` de la dreapta la stânga, [i astfel
ambele poeme, de[i încep în col]uri diferite ale paginii converg c`tre acela[i
punct. Semnele de punctua]ie care marcheaz` încheierea se întâlnesc în mod
miraculos ca în muchia unei oglinzi. Ce înseamn` acest exerci]iu de lectur`?
Ce presupune acest bruiaj de lectur` ? Cât de inconfortabil` este for]area
con[tiin]ei limit`rii printr-o conven]ie care a devenit o „a doua natur`”pentru o
practic` cultural` care nu a mai fost interogat` de secole? Simpla deschidere a
c`r]ii de la coperta 4 [i încercarea de a da paginile atenteaz` la obi[nuin]a de
a folosi mâna dreapt` pentru a face mi[c`rile automate. Automatismul devine
„stâng`cie” în sens propriu (ar fi mai bine s` se foloseasc` mîna stâng`) [i în
sens figurat (gesturile sunt împiedicate, dificile, discontinue). Dificultatea de a
citi nu mai vine din text, ci din manipularea textului. În plus, picto(ideo)gramele
japoneze blocheaz` continuarea lecturii pe pagina urm`toare, iar confuzia
este deplin` pentru cititorul român. Având în vedere c` volumul a fost editat
pentru publicul japonez, proiec]ia reac]iei acestui cititor la textul românesc este
de neevitat. Paradoxal, o imagine în negativ sau r`sturnat` nu corespunde
adev`rului: cititorul oriental obi[nuit cu conven]ia stampelor în care imaginea
pictural` textului st` pentru caligrafia lui, în vreme ce sensul lui se pierde într-o
prezentificare a clipei de lectur`. Fiecare tu[` a imaginii sau a textului adaug`
semnele din paradigma st`rilor din procesualitatea crea]iei, de[i semnele sunt
tip`rite. Ele îns` p`streaz` amintirea tr`irilor poetului caligraf prin caracterul
nearbitrar al semnelor. Contra textul românesc este, la rândul lui, o incifrare
vizual`, o imagine discontinu`, rupt` pe orizontal`, într-o stratificare, poate,
redundant` pentru cealalt` cultur`. Caracterele cursive ale alfabetului latin
dau o alt` sugestie, cu siguran]`. Care? Nu vom [ti, dar am putea încerca o
repozi]ionare cultural`: valurile unei scriituri indescifrabile poart` privirea în
alte direc]ii ale acelora[i coordonate. Dilema se refer`, de ast` dat`, la natura
coordonatelor spa]io-temporale: dac` acestea se schimb` fundamental
odat` cu parcurgerea diferit` a sensurilor? Dac` numai sensurile exist` [i
nu [i coordonatele lor? Dac` nici sensurile nu exist` [i doar lectorul este
creatorul lor absolut? R`spunsul acestui volum este chiar întrebarea pe care
o pune. Volumul se ofer`, se întreab`, se scrie într-o infinit` scriitur` pentru
care emblematic este poemul „Creion”:
„S` fii enigm`
cum e f`tu-n pântec
[i brusc,
explozia luminii
[i ]ip`tul
intr`rii în cunoa[teri!” (p. 169)
Vârsta poetic` a Adelei Popescu este dat` de sintagmele apoape idiomatice
în lirica româneasc` postarghezian`: „f`r` de t`gad`” (Timp), „bolta
înstelat`” (Utopie), „împ`r`]ia ]`rânii” (Semn) sau termeni r`ma[i în vocabularul
poetic prin rezonan]a lor veche care a piedut ini]ialele implica]ii ideologice
[i religioase, de exemplu „tin`” (De-a cunoa[terea) sau „sfânt`” (Invoca]ie),
EX PONTO NR.3, 2005
131