Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2005
84
priviri ale ochilor. Se apropia seara, amurgind [i coborând peste p`mânt.
Ca ni[te suflete aspre ce s-au mistuit în fl`c`ri din cauza sunetului str`mutat,
se în`l]au pietrele. Aici, cândva, au tr`it ru[i.
Pe marginea pr`pastiei st`tea o fat` [i cânta.
În mâini avea un m`nunchi de iarb` [i flori, iar în ochi îi str`lucea [i se
leg`na o îndep`rtat` mare albastr`.
Precum se lipe[te cugetul r`zbun`torului pe înce]o[atul haos al lumii,
a[a se lipea [i casa de munte; din hornul ei ie[ea fum [i din prag îi coborî
un b`rbat.
La spate avea coarne de cerb, iar pe ve[minte, pe coapse – pete proaspete
de sânge.
– Leghini?
– El s` fie?
Zburând în jos ca o etern` s`geat` învârtejit`, o cascad` puternic` îi
acoperise cuvintele.
Îns` b`rbatul strig` cu o nou` patim`: „Te iubesc, prietena mea!” [i prinse
a tremura.
Melancolice, întortocheate, monotonele sunete ale valurilor repezi întrerupser`
vocea [i r`spunsul lui, o pas`re îi trecu pe deasupra, ]ipând
p`trunz`tor.
Îns` el strig` cu o nou` putere:
– Te iubesc!
O b`trân` ce st`tea la intrarea în cas` î[i duse mâinile la ochi, spunând:
„Au vulturul ne gone[te hulubi]ele?”
Îns` sora izbucni în râs, zicând: „Nu, el e porumbel, iar dânsa – vulturoaic`”.
Îns` ea o privi în t`cere.
Iar el, cântând, prinse-a se-ndep`rta.
Nani, nani, pui[or,
ßuier` gloan]ele-n zbor.
ßi întunericul îi înv`lui. Oftând din cine [tie ce motiv, el porni spre cas`
pe o c`rare cunoscut`.
Dânsei i se p`rea c` ar z`ri un b`trân dalb ca luna cu ochi de stele, iar în
fa]a lor, asemeni unui datornic înr`it, st` un urs negru, a[teptând ca b`trânul
s`-i dea o f`râm` de pâine.
Apoi se v`zu pe sine mam`, cu un chip falnic, blând`, ce ]ine în mân`
pruncu]ul, spre care venea s` i se închine magii.
În negura l`ptoas` nu-]i puteai vedea barem mâna întins`.
ßi deodat` cineva se aplec` peste ea, s`rutând-o fierbinte pe obraz.
- S`-]i fie ru[ine! strig` ea, ridicând mâna, îns` deja nimeni nu mai era în
preajm`, [i doar t`cerea întunericului o înv`luia.
Doar c` cineva izbucni în hohot de râs r`ut`cios [i r`zbun`tor.
Mai [uier` cea din urm` mierl`, albastr`, cu cre[tetul cenu[iu.
În ape, stau joardele nop]ii.
Deja cineva strig` din cas` „au-u!”.
Cerbul ucis st` întins la prag [i, uitându-se la el, Artiom rânje[te r`ut`cios,
cu bra]ele împlântate în sânge [i carne proasp`t`.
Îns` ea doar îl privi în t`cere, retr`gându-se în odaia sa.
Curând, focul ce lumina geamurile se stinse [i, urcând din defileu, claritatea
nop]ii dezv`lui mun]ii. Ca un p`r tuns scurt, pe varul peretelui alb se profil`
brusc strea[ina de trestie a acoperi[ului.