Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

la real”. Ei r`mân astfel prozatori „reali[ti”, îns` „realitatea” nu se mai afl` la
suprafa]`, la primul nivel de lectur`. „Realul” e înv`l`tucit într-o nebuloas` de
transfigur`ri. I-au oferit a[adar lectorului „fic]iuni”, dar în care se afl` ascuns
„realul”. Citind c`r]i de proz` de ale congenerilor mei, am constatat (f`r` a
fi foarte surprins) c` procedeaz` astfel, c` sunt marca]i de o lips` acut` de
încredere în accesul la real. La modul grosier, acest fapt s-ar putea explica
prin deliranta mistificare comunist` a realit`]ii, mediu social [i politic în care ei
au tr`it cam pân` la treizeci de ani, vârst` la care structurile intelectuale sunt
puternic reliefate [i tind ca într-un deceniu s` se rigidizeze (vârsta nu r`mâne
pentru nimeni f`r` urm`ri). Iar din punct de vedere al preferin]ei „artistice”,
tenta]ia de a fi „fic]ionari” ascunde multe paradoxuri, sau m`car întreb`ri ce
merit` s` fie puse. S-a spus despre „nou`zeci[ti” (uneori p`guboasa împ`r]ire
decenal` func]ioneaz` [i am g`sit cuvântul utilizat de critici, dar când îl voi
folosi de aici înainte e doar o referire la promo]ie), nu fac decât s` continue
postmodernismul optzecist. Dar în 1990 experien]a textualist` era departe de
a fi finalizat` [i totu[i atitudinea scriitorilor ce apar acum este una de extirpare
(un act radical) a textualismului, chiar cu riscul de a fi acuza]i de politica
stru]ului, pentru c` în ciuda jenei tari, ei î[i produc în mod voit cecitatea [i
înl`tur` pân` [i expresia angoasei resim]ite în zona de tensiune dintre real [i
text, astfel c` devin fic]ionari, opteaz` deci pentru linia de minim` rezisten]`
la o adic`, lipsi]i de r`bdarea de a construi un „spa]iu literar” al noilor realit`]i
(f`r` s` însemne îns` c` le-au tr`dat). De unde se trage acest fapt, anume c`
o sum` de prozatori sunt atât de asem`n`tori [i au ajuns la acelea[i rezultate
[i evalu`ri independent unul de altul (nu sunt în general „cenacli[ti” [i nici nu
sunt colegi ai unei aceleia[i institu]ii de înv`]`mânt), numai Dumnezeu poate
[ti. Nu pot pune cu nici un chip eviden]a aceasta pe seama „aerului epocii”
[i nici pe seama mo[tenirii psihice [i intelectuale a vie]uirii în comunism,
într-un acela[i mediu. Dar nici pe seama mo[tenirii artistice a optzeci[tilor,
de care ei se rup. Nu pot s` privesc decât circumspect ideea c` promo]ia de
dup` 1990 ar continua postmodernismul optzecist, mai ales c` am v`zut în
ce manier` radical` ([i nu cred c` e doar o iluzie ceea ce spun) au înl`turat
textualismul, care în opinia mea ar fi fost cu mult mai potrivit tiparelor intelectuale
posedate de ei, pentru c` mare parte au studii tehnice, nu filologice. ßi
totu[i textualismul le-a p`rut cu totul inadecvat. O ipotez` ar putea fi c` au
sim]it nevoia s` vad` realitatea imediat` nu intrinsec, ci dintr-o perspectiv`
mai larg` a istoriei, de la o anumit` distan]` capabil` s` cuprind` o mas` de
interoga]ii ce ne-a fost l`sat` mo[tenire de istoria secolului al XX-lea, marcat`
de revolu]ii sociale, comunism, fascism [i r`zboaie, o mas` de interoga]ii privind
condi]ia uman`, sensul existen]ei, încrederea în ra]iunea uman` [i, mai
mult decât toate acestea, asupra r`d`cinilor r`ului. O ipotez` doar, deoarece
nu mi-au stat la îndemân` toate romanele scrise de congenerii mei, dar nici
acelea ale prozatorilor optzeci[ti scrise dup` 1989, pentru a face m`car o
evaluare a unei ipotetice schimb`ri de perspectiv` care i-ar fi marcat [i pe ei.
În orice caz, faptul c` un num`r dintre prozatorii genera]iei optzeci, anume
cei posedând o cot` foarte ridicat` la bursa valorilor literare [i care sunt cei
mai „postmoderni[ti” dintre ei tac, pune o dat` în plus sub semnul întreb`rii
vitalitatea postmodernismului optzecist, pe care unde oare l-am putea reg`si
în primul rând, dac` nu la prozatorii cei mai adânc ancora]i în el, având structurile
mentale marcate de acesta. E, înc`, un fapt menit s`-mi dea reticen]e
s` consider c` poetica prozei promo]iei nou`zeci s-ar trage nemijlocit din
poetica postmodernismului optzecist. Desigur, aceste ipoteze r`mân spre a
EX PONTO NR.3, 2005
151