Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2005
132
„str`buni”, „obâr[ii” (Permanen]e). La nivelul figurilor, imaginilor create, poeta
creaz` un catalog propriu al c`rui sistem de organizare este absen]a reiter`rilor.
Nu exist` un model prestabilit, ci o inedit` combinare care pare c` este
inspirat` din tema fiec`rui poem: „spate în spate, strâns uni]i ca crabii” face
un desen al trupurilor la fel cum imaginea în oglind` a crabului sugereaz`
corporalitatea siamez`. Simplitatea imaginilor poetice d` impresia unui discurs
cotidian care se a[az` în form` prozodic`, pe care hazardul al`tur`rilor
t`deaz` poeticitatea intrinsec` a limbajului.
Naturale]ea cu care se scriu poemele Adelei Popescu vine din substan]a
unei fiin]e care se identific` pân` la cap`t cu propriul limbaj. Ultimele 11 poeme
sunt nepublicate într-un alt volum [i alc`tuiesc un ciclu aparent nedistinct fa]`
de restul; cu toate acestea, structura lor care mizeaz` pe structuri repetitive,
în special, pe paralelisme sintactice, le d` o coeziune de grupaj. În plus, fiecare
dintre ele pare a încheia un ciclu tematic r`sfirat în volum: „Sfinx” pune
cap`t [irului de întreb`ri care se dovedesc abia acum îndrept`]ite s` a[tepte
un r`spuns. Întreb`rile, considerate retorice pân` la acest punct, devin astfel
esen]iale, dep`[ind stadiul declamatoriu. Panta Rhei, medita]ie asupra destinului
implacabil, reduce la derizoriu atât corporalitatea, cât [i pneuma, suflul
care o anim`; destinul r`mâne exterior, hazardat, într-o mi[care haotic` a trupurilor.
Medita]ia de tip hai-ku din Identitate plaseaz` sub aceea[i suspiciune
cunoa[terea de sine: identitatea este aleatorie, ca orice semn lingvistic [i nu
exist` nici un alt motiv pentru care fiin]ele s` se identifice printr-o „rectitudine a
numelor” în conformitate cu teoria platonic`. Stranie este formula de încheiere
unde sunt reunite dou` specii care, în mod normal, nu pot fi vecine: invoca]ie
[i închinare, fiecare indicând o alt` pozi]ionare în raport cu cel`lalt: locul invoca]iei
este începutul, în timp ce locul închin`rii este sfâr[itul. Op]iunea poetei
le juxtapune [i, dintr-odat`, referin]ele se relativizeaz`, locul se disperseaz`,
retorica î[i pierde sensul de conven]ie. Versurile din finalul „Închin`rii”, envoi
din lirica medieval`, dezacordeaz` lira pentru o nou` tonalitate a numelor f`r`
[ansa angren`rii într-un act, a verbelor la timpuri nepredicative, a determin`rilor
f`r` referent ]int`, a unei semantici golite de sens:
„Mai cear` cald` sub sigiliu
mai ghiulea
pornind nimicitoare
[i adormind
din când în când
pe tunul
a-toate-[tiutorului afet...” (pp.173-74)
Dup` un astfel de final, întreb`rile lectorului vin de la sine: „Cum va ar`ta
urm`torul text?” „Mai este posibil un alt text?” R`spunsul par s`-l ofere cele
dou` texte semnate de criticii japonezi care aduc acelora[i texte perspectiva
unei alte culturi care-[i apropriaz` experien]a poetic` a Adelei Popescu prin
asimilarea experien]ei proprii mediate.