Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2005
80
[i începe o adev`rat` babilonie: url` câinii, oamenii alearg`, se înte]esc strig`tele,
tropotul de picioare. Aceste trâmbi]e nu te cunosc personal, cu toate
patimile tale, îns` ele cunosc popor`nimea c`reia îi for]eaz` voin]a, încovoind-o
ca pe un [arpe, spre a o arunca în victorioasa lupt` cu fl`c`rile.
– Trezi]i-v`, spun ele, s-a r`sculat focul, potoli]i-l, lega]i-l [i fereca]i-l, aruncându-l
din nou în cu[c`. Înc` nu i-a venit sorocul; aceasta înc` nu e ultima
încle[tare a focului cu norodul. Înc` nu e timpul de-a îmblânzi fiara.
Îndelung` vreme m-am gândit la neîntrecuta lor m`re]ie, [tiind c` toate
cele existente – sunt doar scrieri; [i m-am str`duit s` le în]eleg, pentru c`
palpabilitatea cifrei este însu[i marele traduc`tor al limbilor care nu au nici o
leg`tur` de rudenie.
Cele nostalgice sau însp`imânt`toare, într-o anumit` limb` învederau
s`mân]a învierii mor]ilor.
ßi în sp`imosul vuiet al acestor sunete, ce se înal]` în diagonal` asupra
lumii, c`zând apoi peste ea din cer ca o lav`, este t`inuit` promisiunea despre
focul zilei celui victorios, în ele este codificat ceea ce a premers [i ceea
ce are a veni, dragi inimii poporului. Ar fi de foc natura celor ce s-au ispr`vit,
îndep`rtate ar fi îmbr`]i[`rile mor]ii soarelui? C` doar ceea ce e viu seam`n`
mai mult cu p`mântul, decât ceea ce e mort. ßi apriga încle[tare dintre foc [i
p`mânt, încununat` de izbânda fl`c`rilor, ce a dat la o parte capacele sicrielor
terestre, mai apoi scrumuindu-le, v` tulbur` (indescifrabil).
Veni-va aceast` c`petenie – focul ro[u-purpuriu.
Dac` moartea înseamn` desp`r]irea focului de ceara p`mântului, în acest
caz aici se presimte revenirea umanit`]ii focului.
Într-adev`r, mult timp nu am putut uita vuietul tânguios al acelor trâmbi]e.
Da, într-o astfel de noapte e bine s` r`t`ce[ti de unul singur, drume] ce
a[teapt` Judecata de Apoi. A[adar, [i de data aceasta vei auzi cum poruncesc
trâmbi]ele: „El trebuie aruncat din nou în temni]`!”
Fratele
1912-1913
K olea era un b`iat frumos. Avea sprâncenele negre [i sub]iri, dar care
uneori p`reau enorme, alteori obi[nuite, ochi alba[tri b`tând în verde,
gura legat` într-un zâmbet [iret [i o fe]i[oar` vesel` [i pl`pând`, de care se
atinsese respira]ia s`n`t`]ii.
A crescut într-o familie iubitoare, ca r`spuns la ciud`]eniile [i poznele sale
necunoscând alte vorbe, decât „copilul meu, de ce te nelini[te[ti?”
În ochii s`i mari se confruntau deopotriv` o nuan]` albastr`-pal [i o alta
verzuie, de parc` pe apa lacului ar fi plutit o frunz` de lotus.
El avea [apte viori [i înc` un Stradivari. Dar, se pare, b`iatul era pu]in
cam obosit de abunden]a atâtor l`ute. „E[ti cam sl`bu]”, îi spuneau vârstnicii,
râzând. Era foarte mic de statur`, firav [i delicat. Cei apropia]i îl numeau sfinx,
promi]ându-i o nea[teptat` turnur` a dispozi]iei.
Odat`, pe când Kolea trecea pe acel segment al ]`rmului m`rii, deja
disp`rut sub b`taia talazurilor unei furtuni, unul din marinarii cu sim] de observa]ie
spuse îngândurat: „Greierele [i furnica” (cel de-al doilea eram eu);
într-adev`r, Kolea era harnic ca o furnic`.