Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

mai grea, calitativ` [i de esen]`, pe vertical`. Lumea nu este doar un peisaj
multiform care ni se al`tur` la bine [i la r`u. În acest punct se justific` [i se
probeaz` rolul interogator al Sinelui privind oportunitatea propriei sale fiin]`ri.
Ca s` m` exprim în termenii tradi]iei kantiene, dup` ce am luat cuno[tin]`
de realitatea lumii, în felul în care se arat` nou`, prin noi dar [i independent
de noi, se cuvine s` punem întrebarea criticist`: cum este posibil` existen]a
dup` legi [i principii general valabile? Cu alte cuvinte, în ce m`sur` Sinele
î[i poate asuma r`spunderea în discursul s`u reflexiv, cu risc [i vrednicie,
s` preg`teasc` fiin]a a deveni Fiin]` cu majuscul`, adic` s` întâmpine cu
demnitate realitatea final` concretizat` în experien]a mor]ii.
Problema cap`t` la Heidegger un curs religios, cum am mai afirmat [i
cu alt prilej, mai ales c` introduce în ecua]ie ideea de fric` (Die Angst), ceea
ce poate s` duc` la diminuarea Fiin]ei [i a capacit`]ii Sinelui de autocunoa[tere.
De aceea Dumitru St`niloaie a g`sit prilej s` intervin` în chip polemic
pledând pentru „frica divin`”, considerat` „o limit` care deschide”, în limbajul
propriu filosofului german. Se spune în spirit paulin: „Trebuie s` înv`] s`
nu-mi fie fric` atunci când voi începe c`l`toria”. Sau: „Mi-e fric` s` nu-mi fie
fric`” (Iorga). ßi p`storul mioritic trebuie s` fi gândit în termeni asem`n`tori
când i s-a adus vestea cea mare. Într-un cuvânt, Sinele înglobeaz` Tu-ul [i
devine cap de serie.
La Martin Buber alteritatea este egal` cu ea îns`[i pe toat` linia. Rezult`
c` Eu [i Tu se aseam`n` pân` la identitate, ceea ce l-a f`cut pe autor s`
construiasc` interesantul concept bi-unitar tu-ul meu. Eu nu se situeaz` în
raport de polaritate cu Tu. Fiecare în parte este punct de plecare [i totodat`
de ajungere pentru cel`lalt. Problema intereseaz` din punct de vedere demografic,
în sensul c` arat` aplecarea fireasc` a indivizilor de a se constitui pe
cale unionist` [i benevol` în grupuri umane, f`r` presiuni artificiale. Dar s`
recunoa[tem, dizerta]ia lui Marin Buber poart` [i ea un semn religios, pentru
cine vrea s`-l recunoasc`. Problema tu-ului meu este de conceput cu o apreciabil`
cot` de conven]ionalitate pe terenul sensibilit`]ii iudaice. De vreme ce
se consider` [i ast`zi, în contratimp [i în epoca disolu]iei religiilor, „popor ales”,
înseamn` c` Dumnezeu, în imagina]ia evreilor, i-a d`ruit cu calit`]i proprii, ca
s`-i deosebeasc` de „ceilal]i” vie]uitori ai p`mântului. Ace[tia sunt cel mult
„vecini” sau „neamuri”. Când Iahve porunce[te: „S` nu m`rturise[ti strâmb
împotriva aproapelui t`u” („S` nu dore[ti casa aproapelui t`u; s` nu dore[ti
femeia aproapelui t`u, nici ogorul lui...”), prin aproape se în]elege numai cel
botezat în legea lui Moise. De altfel acest text din Ie[irea (20. 16-17) a fost
conceput înainte ca iudeii s` fi intrat în contact cu „vecinii” [i cu „neamurile”
pe care, de altfel, la momentul convenabil le-a [i ras de pe fa]a p`mântului.
Citim în Pildele în]eleptului Solomon: „S` fie numai pentru tine singur, iar nu
pentru str`inii care sunt cu tine!” (5.17); „Inima cunoa[te am`r`ciunile sale, iar
un str`in nu poate împ`r]i bucuriile ei” (14.10); „O groap` f`r` fund este inima
femeilor str`ine; cel ce este lovit de mânia Domnului cade în ea” (21.14); „C`ci
femeia desfrânat` este o groap` adânc` [i cea str`in` un pu] strâmt” (23.27).
Apostolul Pavel, [i el „iudeu”, cum î[i spunea adesea, a încercat s` se distan]eze
de Lege dar cu riscul deten]iei: „Dumnezeu mi-a ar`tat s` nu numesc
pe niciun om spurcat sau necurat” (Faptele, 10.28). Într-un cuvânt, Tu-ul meu
meu se întemeiaz` cu ajutorul [i în în]elesul Legii. A[a c` toat` istoria iudeilor
este o punere în practic` a tu-ului meu, mult înainte ca acest concept bi-unitar
s` fi fost teoretizat, prin extensie, în spiritul filosofiei Fiin]ei.
EX PONTO NR.3, 2005
179