Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

fost atra[i în aceast` tentativ` reu[it` cu brio de poe]i, ci, Agopian, Gro[an,
Al. Vlad sau ßlapac [i-au asumat fiecare un teritoriu original, peste care au
st`pânit nestânjeni]i, astfel încât proza anilor optzeci prezint` cel mai deconcertant
tablou al diversit`]ii, date fiind condi]iile în care a fost creat`. În general
[i în toate timpurile, proza posed` mari disponibilit`]i tematice [i îi sunt
foarte la îndemân` debu[eurile ce o salveaz` din realitatea imediat`, chiar
dac` o vor con]ine în substrat. Dintre marii prozatori optzeci[ti abia Daniel
Vighi se va situa aproximativ pe linia „realismului cotidian”, încât ultimul s`u
roman din epoc`, încheiat în decembrie 1989 la ora zece [i purtând de aceea
titlul „Decembrie ora 10”, ne prezint` via]a minat` de lehamite a oamenilor,
f`r` ca, desigur, din carte s` lipseasc` travers`ri ale scenei de imagini onirice
sau miraje. Cariera acestui soi de realism, „autenticismul”, numit dup`
1982 postmodernism, pasibil s` se nasc` în ultimul deceniu al comunismului
când puterea politic` era preocupat` de propriul ei e[ec [i de g`sirea unor
solu]ii de supravie]uire, încât nu mai avea timp de jocul de-a pisica [i [oarecele
cu scriitorii, ignorându-i practic cu totul [i abandonându-i iner]iei cenzurii
(nu cred ca vreun optzecist s` fi fost atras în structurile puterii, a[a cum de
pild` se întâmplase cu principalii scriitori „[aptezeci[ti”), reiau, cariera acestui
soi de realism e întrerupt` brusc de Revolu]ie. Specificul cel mai frapant
al optzecismului se atomizeaz` atât de brusc, încât nici chiar optzeci[tii nu
mai recunosc îndat` apoi adev`ratul lor filon [i condi]iile care l-au produs, ci
se vor declara postmoderni[ti, cu enclave textualiste, încât întreaga istorie a
literaturii pe cel pu]in un deceniu e deformat` de o perspectiv` cred c` str`in`
ei. Undeva s-a produs o falsificare [i ea îmi pare a sta în acea atitudine „definit`
din dou` direc]ii – ca reac]ie intern`, autentic`, [i ca intrare în rezonan]`
cu evolu]ia general`” (I.B. Lefter). „Racordarea” la „evolu]ia general`” a literaturii
lumii, de fapt la posmodernism, nu putea veni în România anilor optzeci
decât pe cale teoretic`, deoarece cadrele existen]ei sociale [i private [i
nici evolu]ia literaturii [i artelor române[ti nu se asem`nau deloc cu acelea
care au produs postmodernismul la el acas`. În mod cert, falsificarea vine din
aceea c` Genera]ia ’80 este una „doxat`” [i ea a înso]it permanent literatura
pe care a f`cut-o cu un demers critic [i teoretic de anvergur`. Literatura lor
nu este una „natural`”. Din câte cred, nu dispune nici ea de o gril` corect`
de lectur`. E o literatur` neîn]eleas`, iar voalurile i-au fost puse de aceast`
dat` de chiar criticii [i teoreticienii mi[c`rii. Dar [i de liderii lor în ale literaturii
(la fel de „doxa]i”), ce au impus o lectur`, ce i-a p`rut fiec`ruia adecvat`
pentru opera lui, întregului corp literar optzecist. Or optzecismul nu e nici pe
departe acel monolit care s-a l`sat s` se în]eleag` c` ar fi. E, de fapt, o literatur`
cu mult mai vie, mai divers`, mai dinamic` în manifest`ri [i ale c`rei
resurse abia dac` au fost par]ial explorate critic. Multe valori s-au v`zut excluse
prin ignorare aproape des`vâr[it`, tocmai deoarece fine]ea spiritului
critic a fost sacrificat` în vederea unei promov`ri en-gros. Astfel de strategii
orbesc sim]ul critic. Cariera optzecismului încheindu-se brusc în 1989 (doar
„întârzia]ii” cu c`r]ile lor de sertar au mai fost opzeci[ti dup` 1989, ceilal]i
metamorfozându-se sau t`când), liderii mi[c`rii s-au v`zut nevoi]i s` produc`
un discurs critic ciudat, deformant (nu m` refer aici la acei critici pe care nu
i-a interesat în primul rând apartenen]a la optzecism a literaturii scrise dup`
1990, ci valoarea intrinsec` a textelor, indiferent de orientarea lor paradigmatic`).
Spre 2000, privind la ultimul deceniu de literatur`, ei caut` s` ajusteze
din mers imaginea literaturii optzeciste la literatura anilor nou`zeci, astfel
încât s` devin` fireasc` previzibila concluzie în ordinea lucrurilor, cum c`
EX PONTO NR.3, 2005
153