Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

MARIAN DOPCEA
C
EX PONTO NR.3, 2005
138
Poezia refuz` s` moar`
et`]eanul nimeni este, nu am nici o \ndoial`, o sintagm` fericit`, dintre acelea
menite unei \ndelungi existen]e [i unei \mbog`]iri continue a ariei conotative.
Anonimatul, umilin]a, nefericirea sunt relele \nc` acceptabile ce \nso]esc o
existen]` predestinat` s` „ad~nceasc` singur`tatea prin Levant”. Cet`]eanul
nimeni este omul \nc`p`]~n~ndu-se s`-[i p`streze umanitatea \mpotriva unor
evident superioare for]e aneantizatoare. Liber s` zboare „de nic`ieri (…)
spre niciunde” el \[i poart` orizontul dr`muit sub retin` accept~ndu-[i, cu
nefireasc` non[alan]`, condi]ia de „zero” \ntr-o lume locuit`, \n mare parte,
de o mul]ime de alte asemenea nonentit`]i. Constr~ns, p~n` la mutilare, de
limite insurmontabile („pe-un v~rf de ac / \mi e por]ia de lumin`”) el tr`ie[te
\n vremea marilor pitici (prezen]e malefic simbolice), \ntr-o ]ar` sf~[iat` de
\ntreb`ri – dar [i \ntr-o lume mai pur` pe care [i-o construie[te cu tenacitate,
c~nd l`s~ndu-se-n voia vis`rii funambule[ti, c~nd izol~ndu-se-n singur`tatea
unui orgolios dispre].
Suflete[te, Sorin Ro[ca este o structur` delicat`, un perpetuu \nvins
care-[i asum` umilin]a cu voluptate, mai ales atunci c~nd \ngenuncheaz`
\n fa]a unei adorate intangibile: „Iubirea ne-nvele[te-n zori / cu luna mai pe
sub cocori, / ne-ascunde-n puf de diamant / \ntr-o mansard` din Levant, // s`
nu-[i mai taie drum prin noi / cum [arpele lucind sub ploi // clipa ghimpoas`-n
care strig / numele t`u prin mun]i de frig” (prim`vara \n doi) – dar revoltele
lui, atunci c~nd se produc, au o for]` teribil`, \n pofida faptului c` sunt mai
cur~nd insinuante dec~t violente.
Cet`]eanul nimeni \[i accept` cu fatalism condi]ia, dar consisten]a dispre]ului
s`u pentru lumea [i vremea marilor piciti anihileaz`, prin grotesc, orice
semnifica]ie axiologic` a puterilor care i-au h`r`zit aceast` condi]ie: „[iruri de
bur]i ar`t~ndu-[i col]ii / m~r~indu-se, / bur]i la p~nd`, / \nghi]indu-se cu disperare,
/ bur]i arogante duc~ndu-v`-n les` / prin saloanele de lux ale confuziei, / bur]i
nemiloase abandon~ndu-v` / la semaforul dintre dou` Siberii”...
Tenta]ia diafaniz`rii discursului e mare – chiar [i atunci c~nd imediatul
sumbru nu pare a oferi nici o perspectiv`. „çn odaia unui timp meschin”, c~nd
„asfin]itul \ncepe din zori” se pot \nt~mpla totu[i minuni: „imnul pa[ilor t`i /
\nflori ca o livad` \n zbor” / v`dind o neobi[nuit` voca]ie a purit`]ii [i poate, o
histrionie exhibi]ionist` adaptabil` la lumea evident inconvenabil`. Sorin Ro[ca
\nclin`, cum alt`dat` Stelaru Eumenei, versuri unei Medelline \ncerc~nd s`
construiasc` o „carte-cetate”, purt~nd \n fluiditatea ei verbal` atributele unei
tulbur`toare feminit`]i: „cartea-cetate cu trup de copil` / \[i flutura pe ape
crenelurile / cu [olduri desf`t`toare” (Balada lui Arthur din Octogon, \nt~i