Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2005
144
într-o zodie fericit`: deschiderea cultural` a României anilor '60-'70 facilitase
apari]ia unei noi genera]ii poetice, de cert` valoare [i originalitate, hot`rât`
s-o rup` definitiv cu „tradi]ia” poeziei dogmatice de pân` atunci.
În 1960 debutaser` în volum Nichita St`nescu [i Cezar Baltag, în 1964
publicaser` primele lor c`r]i Ioan Alexandru [i Ana Blandiana, iar un an mai
târziu Adrian P`unescu, poe]i de facturi diferite, dar cu to]ii anun]ând o nou`
er` pentru lirica româneasc` – fapt confirmat din plin ulterior.
Gheorghe Pitu] aducea în Bucure[tiul anului 1966 prospe]imea brazilor [i
a mun]ilor, precum odinioar` Labi[, hot`rât s` nu abdice de la sunetul curat
[i profund al plaiurilor natale. „Mam` – spunea el într-o poezie emblematic`
pentru propriu-i scris – n-ai vrut s` fiu lemn / S` ad`postesc mistre]ii, / Sufletului
s`-i însemn / Umbra mor]ii, calea vie]ii // ßtii, p`mântul nu-mi d` pace / S` m`
fluier c`tre stele; / M-a[ desface de pe osii / ßi topit s` curg în ele.”
Prefa]ându-i cartea, Ion Dodu B`lan avea dreptate s` noteze: “Pitu] se
vrea un poet a c`rui oper` s` fie puternic p`truns` de un spirit popular [i
na]ional, ner`mânând la treptele primare ale sensibilit`]ii, ale gândirii [i ale
exprim`rii. Versul s`u e rafinat [i uneori suav, dar niciodat` lipsit de vigoare.
Poezia sa porne[te din concretul vie]ii, e plin` de experien]` nemijlocit`,
de observa]ii directe, de senza]ii proaspete, dar nicicând nu e tern` [i nu
are aripa obosit` de prozaic. Caracterizat` printr-o tensiune liric`, adeseori
dramatic`, poezia lui Gheorghe Pitu] e tonic`, respir` un aer proasp`t din
p`durile de brazi, r`scole[te în cititor setea de via]`, aspira]ia nobil` de lupt`
[i împlinire uman`“.
Nu m-am num`rat printre apropia]ii lui Gheorghe Pitu] [i n-am z`bovit cu
el la o cafea în salonul de la „Albina”, pe vremea studen]iei, [i nici mai târziu
la un pahar de vin sau de t`rie pe terasa ori în interiorul restaurantului de la
Uniunea Scriitorilor, îns` ne-am purtat un respect reciproc, de care îmi aduc
aminte [i azi cu pl`cere. La pu]in` vreme dup` ce i-a ap`rut Poarta cet`]ii
a fost la Buz`u, invitat s`-[i lanseze cartea acolo de c`tre un prieten comun,
Mircea Ichim. Ne-am întâlnit cu acel prilej în ora[ul adolescen]ei mele, am
conversat îndelung, ne-am plimbat pe aleile parcului Crâng, i-am vorbit despre
valorile culturale ale ora[ului în care venise [i era pl`cut surprins s` afle c`
a ajuns prin locuri pe care nu le mai c`lcase niciodat` [i prin care trecuser`,
de-a lungul vremii, Ion Andreescu, Brâncu[i, V. Voiculescu [i mul]i al]ii, nume
celebre ale culturii române[ti. Într-un r`gaz mi-a oferit un autograf pe volumul
proasp`t ie[it de sub teascurile tipografice, flatându-m`, se în]elege: „Poetului
Florentin Popescu aceast` culegere de semnalare a mea pe lume. Doresc
talentului t`u afirmare grabnic`, impetuoas` ca marea. Pentru sâmburul de
dezastru care tr`ie[te în tine, Te îmbr`]i[eaz` b`rb`te[te, cu drag – Gh. Pitu]”.
ßi pesemne c` de emo]ie poetul a uitat o clip` c` se afl` în alt` parte decât
în Capital`, ad`ugând: „Bucure[ti – pe vremea toamnei”.
De atunci au trecut multe toamne în care m-am întâlnit cu Gheorghe Pitu]
cu totul întâmpl`tor prin ora[ul studen]iei noastre. În 1985, [tiindu-m` autor
al unei c`r]i dedicat` vie]ii [i operei lui V. Voiculescu, mi-a solicitat o scurt`
prezentare a scriitorului [i o „mini-antologie” din poezia lui, pentru a le publica
într-o Agend` literar`, editat` ca supliment al revistei Via]a Româneasc`, unde
era redactor. I-am r`spuns cu pl`cere la solicitare [i el n-a înt~rziat s` publice
textul pe care i l-am dat. Apoi nu ne-am mai v`zut. Dup` 1990 întâmplarea
a f`cut s` ajung coleg, la Muzeul Literaturii Române cu fosta lui so]ie [i s`
convers`m în numeroase rânduri despre el.