Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

vestitorul Medellinei). Un mod de evadare (implicit ap`rare?) – sau doar un
mod de afirmare a spiritului funambulesc?
O experien]` unic` \n felul ei constituie, la polul opus, ipostaze ale iubirii
– secven]` minimalist`. Concursul pentru inventarea „haiku-ului de dragoste”
e, dup` c~te [tiu, deschis de mult dar nefunc]ional nu at~t din lips` de concuren]i
c~t dintr-o contradic]ie \n termen. ßi totu[i…: „çnt~iul s`rut - / lumina ne
]ese-n jur / aripi de \nger” sau „çn taina nop]ii - / ramuri de um`r \n floare / bra]ele
tale… ” [i „Sub cascad`-n zori - / pe coapsele-]i de aur / fluturii apei”.
Gustul conciziei [i apeten]a pentru etic se \nt~lnesc pentru a realiza
aceast` adev`rat` capodoper`, deloc ungarettian`, \n fond [i deloc „\n spirit
de haiku”: „Mereu prea tineri / solda]ii se adun`-n cer – / \nc` o pace…”
Dragostea [i revolta sunt temele predilecte [i incompatibilitatea lor d`
c`r]ii, la o prim` lectur`, un aer destul de eterogen. Impresia nu se confirm`,
\ns` la o lectur` mai atent`, cele dou` fe]e fiind percepute, firesc, precum
„capul” [i „pajura” unei monede.
O senzualitate reprimat`: „dorin]a fo[nea printre ierburi / cu ochi de felin`,
/ eram un prunc al uimirii / pierdut \n c`tina hipnotic` / un s~mbure cu
efigia lunii / respir~nd lumina” (\ntr-o duminic` blond`), unde for]a instinctului
e bine temperat` (c`ci „actantul” liric se teme, \n fond, de ea), de calofobie
[i resemnare, face ca testul s` devin`, deseori, un bl~nd, ostenit murmur
elegiac: „Vremea e-n pant`, se urnesc cocorii / s` duc`-n alt` lume, ca pe-o
prad` / povestea-n care tu \mi e[ti lumin` / [i eu de ve[nicie-]i sunt legat”
(povestea-n care tu \mi e[ti lumin`).
Nucleul dur al c`r]ii \l constituie, \ns`, revolta – paradoxal`, totu[i, c`ci
statutul aparent acceptat al cet`]eanului nimeni ar trebui s` o exclud`.
Politizarea demersului estetic na[te, \n general, suspiciuni. Conceptul „politica”
[i-a pierdut, sub comuni[ti, orice urm` de credit – [i nu s-a gr`bit, dup`
'89, s` se reabiliteze. Tr`nc`neala encomiastic` de tip p`unesciano-vadimist
(practicat`, de altfel, cu entuziasm… lucrativ [i de nume mult mai onorabile)
a s`dit \n noi gustul lehamitei. S` fie \ns`, oare, un act ru[inos – a-]i clama
\n pia]` nefericirea de care vinova]i sunt, \n fond (sau m`car \n mare parte)
ni[te netrebnici? Eu cred c` nu – ba mai cur~nd dimpotriv`.
Existen]a noastr` se scurge, desigur, „\ntre uter [i cimitir” – [i nefericirea
poate fi privit` [i ca un dat al sor]ii, av~nd cum s-ar zice, justificare metafizic`.
Dar ce se \nt~mpl` dac`, vorba ceea,– p~n` la Dumnezeu te m`n~nc`
sfin]ii?
Sorin Ro[ca are curajul de a proclama (\n de[ert?) adev`rurile existen]ei
umile, inocente [i totu[i torturate sadic, zi de zi, de c`tre Cineva – care nu-i
tocmai de esen]` divin`: „Cineva ne-ar vrea \n ochiul s`u / ca \ntr-un ]arc /
vite de pr`sil`, f`r` nume / una \ntr-alta, / piele l~ng` piele, / turm` de colb
aburind sub frig” (Jurnal din vremea Marilor Pitici). Atitudinea poetului este
una civic`, de[i conota]iile metafizice nu-i lipsesc „Ferecat pe din`untru / \n
propria-i burt` / ca \ntr-o limuzin`, / Marele Pitic ne joac` pe degete” (ibid.)
çntrebat asupra identit`]ii Marelui Pitic, Sorin Ro[ca ar r`spunde, probabil
„Iliescu” sau „Constantinescu” sau „N`stase” sau cine mai [tie cine.
S` nu uit`m c` [i la Kafka s-a observat \nt~i revolta \mpotriva Kakaniei
[i abia mai apoi str`lucirea sumbr` a parabolelor.
Revenind la poetul tomitan trebuie s` consemn`m c` viziunea lui nu este
nici fatalist` [i nici lipsit` de speran]`. El crede cu t`rie \n for]a m~ntuitoare
a poeziei (care „nu trebuie s` moar`”, „refuz` s` moar`”.)
Cet`]eanul nimeni \[i afl` \n poezie [i limanul – [i purificarea.
EX PONTO NR.3, 2005
139