Nr. 3 (08) anul III / iulie-septembrie 2005 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2005
152
fi evaluate de profesioni[tii criticii literare, dar nu cred c` e inutil s` fie puse
în discu]ie, oricât de mare e riscul de a se dovedi false, ba chiar m-ar bucura
s` ia na[tere o astfel de dovad`, c`ci ea nu ar fi posibil` decât în urma unui
iure[ de analize [i dialoguri asupra unui subiect cred c` foarte atractiv ([i
capabil s` atrag` un important public), dincolo de utilitatea evident` pentru
critica [i teoria literar`. P`rerea mea e deci c` proza anilor nou`zeci este
fals în]eleas` sau nu este în]eleas` deloc. Lecturile ce i se aplic` le percep
drept false, încât dincolo de faptul c` energiile creatoare se îmbâcsesc din
pricina aceasta, anemia discursului critic asupra prozei are [i o consecin]`
imediat` în anemierea pie]ei de proz`. Cititorului obi[nuit, dac` nu-i sunt
oferite de lectorul profesionist lecturi adecvate (ba mai mult, se întâmpl` s`-i
ofere motive de repulsie), se va îndep`rta încetul cu încetul de carte. Îns` nu
lecturi privind doar trendul general, foarte bine scos în eviden]` dup` p`rerea
mea de Octavian Soviany, ci chei de lectur` în care individualitatea uneia sau
altei c`r]i s` fie reliefat`, deoarece descoperirea perspectivei din care scrie
fiecare prozator bun, ofer` nu doar humus pentru dezvoltarea criticii [i teoriei
literare, dar poate selecta mai bine valorile. O opera]ie absolut necesar` în
vederea unui corp s`n`tos al literaturii.
Pân` [i r`spunsul la o întrebare simpl` ca: au devenit „fic]ionari” nou`zeci[tii
[i ca o adaptare strategic` la pia]a de carte, poate da rezultate interesante.
Dac` da, foarte persuasiva fic]iune a dat de aceast` dat` gre[, izbit`
de un zid al neîn]elegerii. Ce se în]elege îns` în acest caz prin fic]iune? E
vorba de interiorizarea unei realit`]i cu mult mai ample decât realitatea imediat`,
cea capabil` s` ofere „autenticism” sau „realism”. Romanul realist cere
cadre rigide ale realit`]ii. Romanul realist putea fi posibil cu probabilitatea cea
mai ridicat` în comunism, când cadrele existen]ei sociale sufereau de o rigiditate
de neclintit, încât dac` nu ar fi func]ionat cenzura (produc`toare de
reac]ii de respingere a ceva v`zut drept „dogm`”) atât de drastic la toate nivelele
vie]ii sociale, romanul s-ar fi v`zut condamnat la „realism”, poate c`
unul dintre cele mai seci, abia colorat de analiza psihologic`, deoarece nu
aveai altceva de f`cut decât s` vorbe[ti despre via]a oamenilor de zi cu zi,
despre cotidian. Dar nici Breban nu se apropie de a[a ceva, de[i pare un
realist colorat psihologic. La el cursul epic urmeaz` o „problematizare” a
existen]ei [i condi]iei umane în raport cu un centru de Putere, iar „existen]a
cotidian`” e pur imaginat`, tinzând s` produc` structuri melodramatice (spre
care sunt semne c` se va îndrepta în urm`torii ani [i proza promo]iei nou`zeci).
De a[a ceva (un „realism” ce î[i g`se[te expresia în „autenticism”) se
apropie îns` cel mai bine solu]ia optzecist`, mai cu seam` în poezie. Îns`
înainte de aceasta, cenzura care a permis dup` [aizeci s` se vorbeasc`
despre anii cincizeci, permisiune dat` de noua conducere de stat [i de partid,
a f`cut posibil` na[terea romanului „obsedantului deceniu”, un roman realist
cu patin` istoric`. În paralel îns`, ßcoala de la Târgovi[te [i al]i câ]iva prozatori,
scriau cu totul altceva, o proz` identificat` ast`zi drept precursoare a
postmodernismului (v. Ioan Bogdan Lefter, „…” în „Scurt` istorie a romanului
românesc – cu 25 de aplica]ii”). Din pricina jocurilor cenzurii, cadrele rigide
ale existen]ei nu au dus la realismul frust al cotidianului, ce a luat na[tere abia
în poezia anilor optzeci, întrucât poe]ii nu prea aveau ce alege altceva cât de
cât adecvat lumii în care tr`iau. Paradoxal, ori cel pu]in ciudat, poe]ii optzeci[ti
nu au ales o solu]ie de continuitate cu onirismul sau cu poezia, altfel
desuet` în plan european, a lui Nichita St`nescu, care î[i epuizase iradierea
în câ]iva epigoni. În aceea[i vreme îns`, prozatorii cei mai importan]i nu au