Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

CoNST. MIU
I
Ex Ponto nr. 2, 2012
94
Logodna contemplaţiei noetice
(în Ultimele sonete…)
sihia înseamnă revenire în sine. Retrăgându-se în lăuntrul sinelui, „isihastul
pătrunde în cămara de taină a inimii şi, stând în faţa lui Dumnezeu, ascultă Cuvântul
fără de cuvinte al Creatorului său.” 1) Logodna contemplaţiei noetice are
loc în inima omului – „acel loc tainic (…) al întâlnirii cu Dumnezeu.” 2) Această
comunicare şi comuniune, prin iubirea reciprocă, între Dumnezeu şi om este
descrisă astfel de către Părintele Stăniloaie: „Dumnezeu îşi trimite energia în
om. Iar erosul divin coborând în om îl face pe acesta să absoarbă proiecţia
chipului lui Dumnezeu în sine. Dar nu e mai puţin adevărat că energia divină,
odată comunicată omului, aceasta se întoarce spre Dumnezeu şi în această
întoarcere a ei ea îmbracă forma afecţiunii subiectului uman.” 3) Spre a vedea
care sunt formele de manifestare ale isihiei în Ultimele sonete închipuite…
(volum de versuri scrise între 1949-1958 şi care îl reprezintă integral pe marele
poet religios v. voiculescu), precum şi realizarea logodnei contemplaţiei
noetice, se cuvine să pornim de la consideraţiile lui valeriu Anania, din cartea
sa Din spumele mării : „Sonetele nu trebuie înţelese ca poeme de dragoste
vis à vis de fiinţa iubită, ci sunt un dialog între două persoane care se cunosc,
se caută şi se iubesc reciproc (…) Sonetele au o rudenie mult mai apropiată
cu cel mai frumos poem de iubire din literatura universală – Cântarea Cântărilor.
Deşi acesta, la nivelul textului, e un dialog între două fiinţe iubite, un
bărbat şi o femeie (dialog a cărui alternanţă e, de asemenea, asimetrică şi
deseori ambiguă), el are şi un conţinut alegoric, în sensul iubirii dintre Logos
şi sufletul omului (…). Dacă alegoria Cântării Cântărilor se sprijină pe relaţia
dintre Logosul divin şi sufletul uman, doctrina isihastă deplasează accentul
principal pe inima omului, cuvânt de genul feminin, atât în limba elină, cât şi
în cea română (…) Inima (kardia) nu înseamnă atât organul anatomic, cât
centrul spiritual al omului, eu-l cel mai adânc şi adevărat (…) E de bănuit,
aşadar, că ori de câte ori în textul Sonetelor se face referire la o EA, aceasta
nu poate fi decât inima, principiul feminin al fiinţei bărbăteşti, principiu de care
nu e lipsit nici Logosul (…) vom mai observa că dacă dialogul se consumă
nu pe orizontală, cum este în Cântarea Cântărilor, ci implică planul vertical,
ca acela dintre Cătălina şi hyperion.” 4)
Atât cât s-a putut la vremea respectivă, critica literară a sugerat interpretarea
Sonetelor… voiculesciene din perspectivă religioasă. vom aminti aici
opiniile lui Liviu grăsoiu, precum şi cele ale Roxanei Sorescu.