Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
124
iconari ambulanţi, unele feţe bisericeşti etc., de diferite etnii sau religii apar
pretutindeni la ovidiu Dunăreanu ca o contrapondere a influenţei celor care
voiau să industrializeze toate regiunile din Dobrogea, arătându-se intransigenţi
faţă de cei care se opuneau mersului vremurilor.
Dibacii ţărani dobrogeni prezintă la o.Dunăreanu o frumuseţe morală care
transpare încă din titlul volumului, căci de la ei învăţase şi autorul să reziste
presiunii ideologizante a regimului comunist. Cu bucuria în suflet, de ei nu vrea
să se desfacă niciodată, considerând moştenirea din bătrâni ca pe o comoară
de mult preţ. Se simte tot mai legat de aşa-zisa „transilvanie cea mică”, cum
îi place autorului să denumească Dobrogea, în care îi veniseră strămoşii.
Această sintagmă poate c-a auzit-o de mic copil de la părinţii săi, ce-şi au
origini în pălmaşii oprimaţi din sudul Ardealului, în acei făgărăşeni care îşi ştiu
a avea spiţa parcă dintr-un mitic Atlas ducând văzduhul pământului românesc
pe umeri neobosiţi. Revenind ades la subiectele îndrăgite despre locuitorii
şi ţinuturile dobrogene, mai ales la tema cu variaţiuni descriptive a redării
farmecului tărâmului său natal din zona comunei ostrov, ovidiu Dunăreanu
realizează în proza sa fantastică din volumul Întâmplări din anul şarpelui un
traseu existenţial, mitologic, adică iniţiatic, nu numai al personajelor sale, ci
pentru a servi drept indicator spiritual omului de tip modern. Mitul, la Roger
Caillois, are o „structură de o singularitate ireductibilă, ar fi consubstanţial principiului
lui de explicare, în aşa fel încât unul să nu poată fi despărţit de celălalt
fară a simţi o scădere sensibilă a densităţii şi a posibilităţii de înţelegere.” ( în
capitolul „Funcţia mitului” din Mitul şi omul, ed. nemira, 2003).
Compoziţia cărţii Întâmplări din anul şarpelui prezintă anumite corespondenţe
de ordin narativ între unităţile ei cu cea din volumul Cu bucuria în suflet,
care pot fi analizate foarte uşor în mod paralel, neizolându-le prin demersul
nostru critic, deoarece valorizarea estetică a prozei confesiv-reportericeşti a
primei perioade de creaţie a lui ovidiu Dunăreanu este strâns legată de apariţia
prozelor sale de factură realist-magică. Dar este de preferat ca aceste texte
narative, unsprezece la număr, câte cuprinde cartea Întâmplări din anul şarpelui
să fie considerate ca formând un ansamblu bine articulat, o armonioasă
întrecere în arta povestitului, pentru că, de multe ori autorul înlocuieşte atât
timpurile trecute ale povestirii evenimentelor cu timpul prezent al implicării
naratoriale (de ordin psihologic sau afectiv) în actele, gândurile, atitudinile
personajelor, cât şi persoana a III-a cu persoana I, de exemplu în schiţa
Herghelia, unde copilul care asista cu infinită uimire la moartea „bătrânului”,
aşadar a bunicului său e gata să creadă că, de fapt, sufetul celui muribund a
fost chemat de către strămoşi. Joaca de-a „caii albi şi caii negri” dintre nepoţii
bătrânului, eroul narator, Lia şi alţi doi prichindei, Ilie al lui Peştelung şi Bică
al lui Muţurlui reprezintă un pretext pentru proiectarea sufletului bunicului în
rândurile „hergheliei” ancestrale, dat fiind faptul că acesta anunţase printr-o
premoniţie pe mama băiatului, care a memorat temeinic spusele oraculare:
„...mi s-a arătat în somn Dunărea, jumătate roşie, jumătate galbenă. Pe
valurile roşii plutea, ca bătută de vânt, herghelia aia, de cai albi, a mea, de
când eram tânăr. Caii cântau ca oamenii un cântec şi îşi întorceau capetele
şi se uitau îndărăt, de unde se auzeau venind doi cai negri. [...] Şi atunci,
calul negru, rămas singur, numai ce-l văd că se smuceşte la deal şi-ncepe,
tot într-un treapăd, să dea roată grădinii. Ba apărea, ba dispărea. nările îi
fremătau, aruncau aburi şi adulmecau aţâţate spre mine. Când mă zărea, se
oprea, scormonea iarba cu copita şi necheza de se cutremurau împrejurimile.
Mireasma grădinii îl ameţea. Era leit unul dintre murgii ăia cu care câştigam