Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
166
Cititorul care, iată, atinge cote atât de înalte ale lecturii, va fi uimit să
descopere un nebănuit mod de citire.
Povestea de dragoste dintre negru şi Şeküre îmbracă până la un punct
forma unui roman epistolar. Mesagerul celor doi este negustoreasa analfabetă
Ester. Pentru a-şi satisface curiozitatea şi să afle conţinutul scrisorilor, aceasta
apelează uneori la cititori profesionişti, dar lectura proprie pe care ne-o propune
este savuroasă şi se sprijină pe o hermeneutică sui-generis:
„Ceea ce se numeşte «răvaş» – mărturiseşte evreica – nu se mărgineşte
doar la scris. La fel ca o carte, răvaşul se citeşte prin adulmecare pipăire
atingere”. ( p. 51).
Scrisoarea, în întregul ei, nu este numai text, se pot lua în calcul şi modul
de îndoire a hârtiei, parfumul, felul caligrafiei, tremurul delicat al slovelor,
pictura care însoţeste textul „... mă înduioşez... şi-mi vine să le sărut pe fetele
fără ştiinţă de carte, care varsă lacrimi pe epistole”. (p. 53).
Ester este mereu în intimitatea îndrăgostiţilor şi pare să deţină controlul
asupra evoluţiei cuplului, numai că, în preajma deznodământului, din motive
de intimitate, este retrasă din scenă. Distribuitorul vocilor din roman îi va oferi
o altă misiune, aceea de reporter de război şi, în această calitate, ea va relata
ultimele evenimente în care este implicat Ucigaşul.
2. Un abecedar al lecturilor simbolice
Acest abecedar se va limita doar la trei dintre numeroasele simboluri ale
romanului „Mă numesc Roşu”: Leşul, negru, condeiul de trestie pe care le voi
numi, după cum autorul însuşi le numeşte, cu primele trei litere ale alfabetului
arab folosit în turcia până în 1928: elif, be şi cim.
Elif: Leşul
Întâiul personaj se numeşte Delicat Efendi şi este primul narator. El declară:
„Acum sunt o mortăciune, un leş pe fundul unui puţ (...) De patru zile nu
m-am mai întors acasă, mă caută nevasta, copiii (...).
Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu dăinuia un timp fără zăgazuri. Şi
după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam
deloc la aceste lucruri, vieţuiam fericit între două timpuri întunecate (...) Eu
eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului nostru.
Am murit, dar n-am fost îngropat” (...) (p.13).
Moartea artistului va declanşa un veritabil război în lumea artiştilor din
Instambul. Din perspectiva unei lecturi mitologizante, reţinem că un cadavru
(un leş) în putrefacţie este haosul premergător unui nou început, un CoSMoS.
Dacă în ecuaţie apare şi simbolul puţului, avem încă un temei pentru a vorbi
despre un început.
toate tradiţiile conferă puţului o funcţie sacră, deoarece este o cale de
comunicare între cele trei trepte ale aşezării lumii: cerul, pământul, infernul.
Este ocheanul care pătrunde întunericul şi descoperă măruntaiele aşezate
„ad inferos”, unde poate să înceapă un nou drum ascensional, spre zenit.
Pentru Delicat Efendi, desăvârşitul miniaturist, puţul este doar sfârşitul
fizic, descompunerea. Pentru feciorul cel mic al craiului din Povestea lui Harap
Alb, predestinat iniţierii, puţul era răscrucea schimbării destinului. Acesta va
renunţa la statutul de prinţ pentru a deveni rob (harap), intrarea în fântână fiind
sinonimă cu ceea ce Mircea Eliade numea „regressus ad uterum”, o reîntoarcere
în lumea placentară şi, apoi, o nouă traiectorie a devenirii. Pentru victor