Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
134
altă destinaţie a continuat să servească cititorii. Şi erau destui, mai ales din
învăţământ, căci fondul de carte sporise considerabil. Am auzit de la câţiva
intelectuali tomitani întreaga istorie. Am fost curios şi m-am dus să îl cunosc.
Între timp, aşa vreau să cred, raporturile noastre au evoluat şi afectiv. S-a
dovedit de o disponibilitate convingătoare. Am apelat, în deceniul al optulea,
când publicam interviurile literare din revista Tomis la rubrica „tomis întreabă”
pentru o informare bogată şi corectă şi am fost servit cu asupra de măsură. Şi
cu promptitudine. Într-o perioadă am răspuns de bibliotecile şcolare din judeţ
şi m-am gândit că ar fi bine să se profesionalizeze cu adevărat şi acestea,
chiar dacă multe aveau jumătate de normă. Am vorbit cu inspectorul general
şcolar, cu Ioan, directorul Bibliotecii Institutului, am stabilit un program riguros,
au fost repartizaţi bibliotecari veniţi recent de la cursurile de perfecţionare
din Capitală. Într-un an toţi bibliotecarii şcolari au absolvit aceste cursuri la
care a predat şi directorul. „Au învăţat să lucreze ştiinţific, ştiu acum cum se
fac fişele, cum se înregistrează cărţile. Un bibliotecar este un om citit sau,
mă rog, trebuie să fie citit, să cunoască piaţa, să ştie ce să recomande celor
şovăielnici. Bibliotecarul este ca librarul, sau invers. Din nefericire, librarul
a devenit de ani buni un simplu vânzător, în spaţiul ce trebuie destinat prin
excelenţă cărţii se găsesc şi se comercializează de toate. Prea a ajuns totul
marfă. Puţine mai sunt exclusiv librării. A fost desfiinţată Cafeneaua literară,
a dispărut şi librăria aferentă. Păcat!”.
Sunt târgurile de carte acum. Am fost împreună la Bucureşti, la Iaşi, la
Braşov, cu el şi cu editori de la Ex Ponto. Ioan participa în dublă calitate: de
director al Editurii „Ex Ponto” şi al Bibliotecii. vorbea la lansări, achiziţiona,
făcea contracte, era într-un du-te-vino perpetuu. A fost şi un excelent organizator
de asemenea târguri. „La fiecare ediţie participau zeci şi zeci de edituri.
Spaţiile de expunere se închiriau pe preţuri modeste. veneau din toată ţara,
de la cele mai mici, care doreau să se facă acum cunoscute, până la cele
prestigioase, nelipsite. ne întâlneam şi cu scriitorii participanţi la neptun în
cadrul Festivalului «Zile şi nopţi de literatură», se prezentau cărţi, se vindea
şi se cumpăra, se făceau schimburi, era cu adevărat târg. Am fost sprijinit, am
ieşit şi în pierdere, dar, ca în comerţ, organizator am fost. Şi ce încheieri de
târg aveam! Se legau prietenii, se cânta, se toasta şi cu toţii aşteptau ediţia
următoare. Când a intervenit criza, posibilităţile – nule. Eu cred că a fost o mare
pierdere, Constanţa devenea în acele perioade centrul cultural al românilor.
Cine ştie, dacă situaţia economică se ameliorează, reîncepem la anul”.
Chiar avea o condiţie fizică de invidiat. Reproduc din acelaşi Dicţionar
biobibliografic: „Pe plan sportiv (campion universitar, caiac dublu, 1965-1966),
este preşedinte, cu mici intermitenţe, al Clubului «Universitatea» din Constanţa,
din anul 1969. A mai deţinut şi funcţia de secretar al «Comisiei Judeţene
Constanţa de sporturi nautice» (1977-1985), vicepreşedinte al «Federaţiei
Române de Yachting» (1982-1990) şi este, din 1990, vicepreşedinte al «Clubului
de Yachting Constanţa»”. A reprezentat această disciplină în multe ţări.
„M-am bucurat şi de privilegii, de ce să nu spun. Românii au fost şi rămân o
forţă în sporturile nautice de ambarcaţiuni şi eram primiţi cu respect. Eu am
fost mai lejer în atitudine şi limbaj. Am şi fost chemat la ordine în câteva rânduri.
Îmi aduc aminte cum rectorul nostru de atunci mi-a reprodus, cuvânt cu
cuvânt, câteva aprecieri defel favorabile la adresa lipsei de mişcare nesupravegheată
într-un concurs din fosta Uniune Sovietică. Am rememorat imediat
cui îi spusesem consideraţiile mele. Am simţit că mă trece un frison puternic
şi mi-am propus să fiu mult mai circumspect... Ce fel de oameni sunt ăştia?