Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
112
cizelează: „asperităţile unui limbaj multidimensionat, devenit adică un fel de
depozit de lucruri în sine (...) în această teribilă încercare de a da cuvintelor
(prin magice alăturări în primul rând) o viaţă de sine stătătoare, adică de a
opera cu ele în calitate de elemente reale şi întregi şi nu în calitate de simboluri”.
De asemenea, Dumitru Ţepeneag subliniază ideea că literatura onirică
reprezintă o sinteză între fantasticul romantic şi suprarealism, visul fiind un
criteriu estetic, iar oniricul îl clasifică în: moralizator, didactic, alegoric (caracteristic
Evului Mediu), filosofic/ metafizic (aparţine Romantismului), psihanalitic
(specific Suprarealismului), estetic – cel pe care îl propune, el opunând oniricul
cu liricul/ metaforicul/ epicului.
Prozodia păstrează funcţia poeticităţii, „crusta prozodică (mă refer nu
numai la poezie ci şi la proză) prefigurează – asemeni planului morfogenetic
al artropodelor – un schelet” pe care se vor plasa viitoarele inserţii care au un
rol important la începutul compunerii. De asemenea, „nenumăratele procedee
utilizate în literatura «obişnuită» devin «fapte literare în sine» şi, ceea ce
este esenţial, tuturor li se adaugă un coeficient fără dimensiuni, dar profund
extensor, care transformă elementul normal şi normalizat folosit în lite ratură
într-un fel de joc de forţe ce intră în relaţie cu alte jocuri de forţe alcătuind
grupuri întregi de natură ergică, adică în stare de a da cititorului senzaţia unei
realităţi intrinseci” 12 . trebuie precizat şi faptul că, modul verbal, în onirismul
estetic este condiţionalul-optativ.
Pornind de la sintagma ,,lumi posibile” a lui Leibniz, complementară celei
de ,,lumi imposibile”, în ideea că trebuie să avem în vedere ideea de univers
al discursului limbajului, considerăm că afirmaţia lui Leonid Dimov despre:
„relevarea fotografică a amănuntelor, descrierea de dragul descrierii, sarcina
psihologică grefată artificial gesturilor nesemnificative, într-un cuvânt,
nenumărate elemente formale sau formaliste care ţin de domeniul artei pentru
artă, al artei făcute de dorul lelii, ca să fim maliţioşi, şi de care, în ciuda
oponentismului său, realismul dogmatic n-a fost niciodată străin.” 13 , aduce în
discuţie faptul că literatura onirică creează o nouă lume mai puternică decât
lumea reală, în care nu se vorbeşte despre iluzia unei certitudini, ci despre
certitudinea unei iluzii.
onirismul estetic (structural) a reprezentat un curent literar autonom, singular
în Estul totalitar. Să ne amintim faptul că reprezentanţii onirismului au
mizat pe estetic, dar ei au deranjat politicul. De altfel, criticul Eugen Simion
a înţeles foarte bine onirismul în relaţia limbaj-real-vis apropiindu-l, totodată,
de baroc şi de manierism.
Literatura onirică este una a spaţiului şi a timpului fără început şi fără final,
reprezintă o tentativă de a crea o lume paralelă asemănătoare lumii obişnuite.
În acest sens în proză se simt influenţele ,,noului roman”, în timp ce, poezia
tinde spre barochism.
Chiar dacă onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi
a incoerenţei, cultivă totuşi, în mod riguros, ambiguitatea. În felul acesta,
literatura onirică vizează: negarea suprarealismului şi pe cea a fantasticului
romantic propunând o scriitură caracterizată printr-o serie de tablouri epice
dominate de vizualitate şi de luciditate. Acesta dă unicitate onirismului estetic:
faptul că se opune liricului metaforizant, dar, în acelaşi timp, şi epicului bazat
pe logica formală, sau, în cazul în care aceasta există, este recompusă, pe
vizualitate, pe simbolică obscură.
Abordată din perspectiva valorii, a semnificaţiei culturale o operă presupune
un anumit traiect interpretativ conform unei înţelegeri moderne a omului şi