Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
160
tot Jane Reichhold (în Haiku Rules that have come and gone, Take Your
Pick, text publicat în Mirrors, vara lui 1989, apoi şi în „Albatros”) amintea/ comenta
patruzeci şi ceva de „reguli”, dar sublinia că fiecare poate să le acorde
atâta greutate câtă consideră, cu condiţia să nu piardă din vedere „spiritul
haiku”. Punct de vedere cu care sunt de acord.
Problemele devin cu adevărat spinoase atunci când vorbim de „încercări”
ca „haiku noir”, scifhaiku (sau „science fiction haiku”, idee lansată în 1995 de
tom Brinck) ş.a.
Închei concluzionând că nu toată lumea a renunţat la regulile de bază
ale scrierii haiku-ului, că discuţiile sunt mai nuanţate, se scrie şi „în manieră
clasică”, sunt şi o serie de „experimente” „acceptate” până la un punct sau
deloc. Poate că principala întrebare este de fapt ce înseamnă „spiritul haiku”
şi cum putem să îl păstrăm.
– Şi, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă cu adevărat haiku-ul (şi,
implicit, variantele sale haiga, renku ş.a., pe care le întâlnim fără rezerve şi
la noi...), îţi propun să ne lămureşti, rezumativ, asupra ideilor de bază.
– Parte din răspunsuri le-am dat mai sus. Cât despre definiţii… Cum
ştii, am publicat la Iaşi câteva cărţi despre istoria haiku-ului şi a altor genuri
apropiate, în lume şi la noi, cu legătură/ explicaţii/ documentare din Japonia şi
din lume, parte lansate şi la Constanţa, în prezenţa ta şi a colegilor de la „Ex
Ponto” (şi vă mulţumesc pentru asta). Acolo vorbesc şi despre controversele
privind definiţiile. Cred că este necesar să citeşti mai mult dacă vrei să înţelegi
ce se află dincolo de aceste „definiţii”, fiecare dintre ele comportând… „nuanţe”.
Poate cel mai uşor este să vorbeşti despre câteva aspecte „de bază”.
La haiku, în general, se acceptă că varianta „clasică” presupune 3 „fraze”/
„linii” (sunt discuţii dacă se poate sau nu accepta „vers”) de 5-7-5 „silabe”, în
care trebuie să ai în vedere măcar termenul sezonal, kigo (despre care am
discutat mai sus; există, cum am amintit, şi opinia că poate fi „înlocuit” cu
aşa-numitele „keywords”), cezura – kidai, şi să nu pierzi din vedere „spiritul
haiku”. În varianta clasică se considera că un poem trebuie să aibă în vedere
acel moment unic din natură care inspiră bijuteria numită haiku.
Despre haiga – nu se ştiu prea multe despre care ar putea fi prima dată
când a fost folosit cuvântul haiga („hai” – de la haiku, „ga” – de la pictură, în
limba japoneză; de aceea este numită adesea şi „pictură haiku”). „În practică”,
şi tendinţele în compunerea haiga îmbracă azi de multe ori (sau adesea?)
(şi) haina experimentului. Astfel, auzim despre haiga transcendental, bubble
haiga, haigacollage, stitchaiga ş.a. Sau, la fel, un alt exemplu de photo haiku/
haiga găsim la gary Barnes, al cărui pseudonim haiku (haigou) este „soji” şi
care, în Simply Haiku: A Quarterly Journal of Japanese Short Form Poetry,
Winter 2009, vol. 7 no 4, publică un grupaj intitulat Modern haiga. Barnes
este unul dintre cei care folosesc şi grafica/ pictura/ desenul pe calculator,
secvenţe audio-vizuale, „color renga” în aceste grupaje foto-haiku, foto-haiga
– exemple ale modului său de a crea pe Haiku Poet’s Hut (secţiuni ca
RetroPostNeoModernClassical Poetry ş.a.) – în care, de pildă, are desene
realizate pe calculator şi la începutul unor texte haibun.
Japonezii au ajuns la un termen numit “sha-hai/ syahai”, de la “shashin”,
foto, dar şi la haisha/ hai-sha/ haisya etc. Poate că mai potrivit ar fi un termen
în gama „modern haiga/ haiga modernă”, spun unii, dar şi aici există multe