Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

În pofida liniştii voit afişate anumite zvâcniri îi arată fragilitatea, o fragilitate
care nu este vulnerabilă, ceea ce-l face să se gândească la momentul şi
ritualul despărţirii: „Şi el a înţeles: se făcea o repetiţie;/ să ştie, când va pleca
definitiv,/ cum plânge clopotul, iar oamenii, în prima clipă,/ tac:împietriţi de
mirare şi spaimă./ Şi spun: Chiar ieri l-am văzut trecând/pe strada principală.”
(Sunt lucruri simple).
tensiunea creşte în ritm moderat. Astfel, în poemul Stare, (p.32), are viziuni
premonitorii ca şi în poemul Şi-am strigat unde se vede deja plecat, dar nici
biserica şi nici Dumnezeu nu-l primeşte încă iar poetul, oarecum dezamăgit, i
se adresează: „Doamne! Şi ce dor mi-era/ să mă-ntâlnesc cu tine!”. Reproşul
către divinitate continuă sau, mai degrabă vedem cum are loc o conştientizare
a rolului lui ca fiinţă umană: „o, Doamne, necruţătorule,/ tu ne-ai adus pe
pământ pentru a şti/ de unde să ne culegi...” (Întrebări).
În poet se dă o luptă crâncenă între a rămâne şi a pleca. Este mai puternică
dorinţa de a rămâne şi îi spune îngerului negru să nu îl caute pentru că este
ocrotit de lumină şi că timpul nu îl poate atinge, ca în poemul Nu mă căuta.
Are câteva bucurii omeneşti, fireşti, de care nu ar vrea să se despartă aşa
uşor: privitul soarelui în zori, rostirea cuvintelor, mirosirea aromelor.
În poemul Şi moartea nu voia să vină este înconjurat, zidit, după propria-i
mărturisire, în lumină şi din acest motiv nimic nu-l ajunge şi atinge. În alt poem,
Realul muşcă din pupile, lumina nu îl mai poate proteja şi atunci apelează la
o stratagemă: „Cu ură, Doamne,/ doar cu ură/mi-e sufletul în apărare/ când
vine doamna lucrătoare/ să-mi smulgă ochii din structură.” (Cu ură, Doamne).
Atunci când crede că ura nu este suficientă, şi are toate motivele să o facă,
pentru a-şi mări şansele de reuşită apelează la alt mijloc – strigătul către
divinitate: „prin ţipăt voi vorbi cu tine,/ şi dacă nici atunci n-auzi,/ voi fi ca
zborul de albine/ sau borangicul visând duzi:” (Şi nu voi fi). Este conştient că
odată va pleca şi o va face cu seninătate pentru că ştie că „eu sunt sămânţa
viitoare” şi că pe tărâmul celălalt „ca un bob de grâu,/ în spice nalte m-oi
preface” şi crede cu tărie că urmaşii săi „Mă veţi culege – şi nu ştiţi/ c-am fost
cândva lumină dulce,/ ca-n stepe iarba pentru sciţi/ când moartea nu poate
să-i culce!” (Nu e de-ajuns).
toate aceste demersuri de a rămâne aici sunt făcute pentru că ştie că nu
şi-a încheiat misiunea pe pământ: „nu pentru a rămâne în Cuvânt,/ îmi scriu
poemul cu globule roşii;” (În cuvânt) şi simte că nu a sosit momentul pentru
marea trecere: „Şi totuşi, ce dor mi-e, Doamne,/ de mine însumi!/ Şi surâsul
trandafirului,/ în zori,/ mă poate ocroti.” (Stare, p.75).
Atunci când este aproape convins că toate acţiunile lui au fost încununate
de succes constată dezamăgit: „Ţipătul meu s-a întors în mine,/ lovindu-mă
cu-nverşunare;/ nu m-am putut zidi-n stamine,/ Şi am fost exclus de tine,/
Soare!” (Şi-am fost exclus). Starea de nelinişte, de zbucium continuă pentru că
„Demonii umblă din nou prin mine/ şi nici o clipă de linişte nu e;/ sufletul mi-e
ars până la temelie-/ şi nu sunt chemat în statuie...” (Stare de toamnă).
Starea de revoltă, de tensiune maximă, este atinsă în poemul „Revolta
ateului” unde răzvrătirea împotriva divinităţii cunoaşte cotele maxime: „o,
Doamne, de ce-mi iei lumina?/ Eşti doar un simplu măcelar/ce ne confunzi,
şi-n abatoare/ ne duci?/ Ura mea e acid sulfuric/ şi-ţi poate arde mâinile./.../
Eu sunt un nou Lucifer,/ şi-n moarte dacă sunt chemat/ n-o să-i dau clipa/
înainte de-a lupta”.
După această confruntare poetul se calmează. Pendulând mereu între
speranţă şi dezamăgire, între încredere şi teamă, între viaţă şi moarte, are
Ex Ponto nr. 2, 2012
151