Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

se par unele proze de geo Bogza – dacă e să vorbim de cele desuete, nu
de primele lui scrieri-capodopere. transgrafierile lumii rurale făcute de către
ovidiu Dunăreanu îi sunt oferite în primul rând prin structura sa imaginativă,
în care extazul în faţa naturii, a vieţii, a materiei, a iubirii ce palpită oriunde
în univers este autocontrolat. În loc de efluvii lirice apar mărturii autentice,
concise, ale unui veritabil diarist, mai ales despre regiunea natală a comunei
ostrov, dar extinse asupra altor zone pitoreşti, mirifice din Dobrogea, asupra
localităţilor precum Esichioi, Almalău, Urluia, Adamclisi, techirghiol, hârşova,
Constanţa, sau cetăţilor heracleea şi Păcuiul lui Soare. Sunt scurte reportaje
literare de o savantă împletire a observaţiilor unui orăşean care n-a uitat să-şi
vadă, cu o iubire stăpânită artistic meleagurile natale.
De exemplu, venind cu maşina dinspre malul mării spre Adamclisi, Băneasa,
ostrov autorul contemplă sate largi, gospodărite cu grijă, dar mai
ales simte atracţie pentru prăfuitele, uitatele cătune, cum ar fi Urluia, căruia
îi reconstituie monografic întemeierea de după eliberarea Dobrogei. Legenda
întemeierii unui sat se retranspune estetic, prin imagini-simbol, asemănătoare
cu cele ale prozei comportamentiste ale lui John Dos Passos, deoarece pe
autorul schiţei Urluia, pe ovidiu Dunăreanu nu-l interesează, ca de altfel în
tot acest volum Cu bucuria în suflet, semnalarea reacţiilor emoţionale ale
actanţilor, neexistând deloc o analizare psihologică în situaţia-limită trăită de
către coloniştii ardeleni ce se instalaseră pe valea Urluiei, flancată de mici
coline, foarte roditoare, dar inexplicabil, fără urme de locuire colectivă. Doar
familia unui turc alesese să stea provizoriu în locul cel mai bun al văii. Dar,
într-o noapte, dezlănţuirea potopului din acel prim an al instalării mocanilor
i-a făcut să urce dealurile din jur, privind cum apa invada totul, chiar bruma
lor de avuţie adusă cu greu de peste Dunăre...; casa turcului fu luată de
valurile selurilor, transformate brusc în mici cascade. Au murit în mod tragic,
cum spun bătrânii, toţi membrii familiei turceşti, care nu se întorsese, ca
altele în inima Imperiului otoman, sau prin sudul Balcanilor. Ceea ce-i face
pe vajnicii transilvăneni să nu abandoneze periplul lor dobrogean, altfel spus
să continue iniţierea abia începută, a fost uimirea vederii unui mânz alb ce
nu se prea speriase şi păştea, nevrând deloc să uite de grajdul din ograda
turcului, poate chiar vrând a le aduce un ultim omagiu stăpânilor lui vrednici.
Ardelenii au decis atunci să se încreadă în acest semn ceresc, stabilindu-se
definitiv la Urluia, sat cu denumire de atunci onomatopeică, provenind de la
zgomotul pe care-l face apa curgând năvalnic. 1
Locurile au parcă un glas propriu ce le dă identitate. Fiecare sat îşi are legenda
sa. Pe oriunde merge ovidiu Dunăreanu jubilează simţindu-i pe oamenii
dintre Dunăre şi Pontul Euxin aproape de suflet; durerea temperează imediat
entuziasmul la constatarea intruziunii în existenţa dobrogenilor a factorului
nociv al cooperativizării, al confiscării terenurilor, mijloacelor mecanizate de
producţie agricolă, chiar şi-a cailor despre care scria Marin Preda (în romanul
Moromeţii, volumul al II-lea) că erau luaţi din grajduri în mod forţat, duşi la
colectiv, unde, nemaifiind atent îngrijiţi, piereau. Frazele din acest volum de
schiţe al lui Dunăreanu devin pe alocuri acuzatoare asupra noilor deprinderi ale
indivizilor de la sate ce uitau respectarea cutumelor ancestrale, abandonând
acea comuniune benefică, metafizică, interindividuală cu macrocosmosul
rural – admirat constant de călătorii străini ce treceau prin această Sciţie niciodată
turcită, pentru că românii de aici se înţelegeau foarte bine, convieţuiau
paşnic alături de bulgari, greci, lipoveni, nemţi, italieni sau ţigani. Agricultori,
pescari, muncitori din porturi, studenţi, profesori navetişti, arheologi, meşteri
Ex Ponto nr. 2, 2012
123