Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Fascinantul său curs de Estetica poeziei ne-a îmbogăţit pentru totdeauna
vieţile. [...] «o să ţinem seminarul data viitoare, dacă o să putem...» Au fost
ultimile cuvinte pe care ni le-a adresat. A fost printre ultimii seniori ai culturii
noastre”. Sau: „vasile voiculescu se stingea din viaţă la 26 aprilie 1963. Despre
sfârşitul său lent, sub semnul disperării, s-au scris şi se mai pot scrie încă
pagini întregi. Ca o ironie a sorţii, anul morţii sale coincide cu anul în care
urma să-i expire pedeapsa. Pedeapsă dată pentru a fi scris şi dat la lectură
«un caiet cu poezii duhovniceşti»”... Şi încă un final inspirat: „Dinu Pillat a mai
trăit până în 1975. A murit la 54 de ani, ca şi tatăl său, poetul Ion Pillat. [...]
L-am cunoscut în anii ’70. nimeni dintre cei ce nu-i ştiau trecutul n-ar fi bănuit
niciodată că acel domn distins şi gentil traversase infernul şi că se salvase din
el. trăia, deşi trecuse prin suferinţe ce-i arătaseră măcar un obraz al morţii...”
Egalat de încheierea paginilor despre n.Carandino: „Ca om de spirit, mi-a
fost model, mai ales în ideea că cel mai important lucru din viaţă este să nu
dezertezi de la propria semnătură”.
Ioana Diaconescu a reţinut acest îndemn şi l-a urmat cu inteligenţă şi
devoţiune explicabilă atât din motive subiective, cât şi din meditaţia asupra
unor destine de excepţie din România stăpânită de comunişti.
Rândurile de pe propria pagină sunt memorabile şi îi definesc demersul:
„Mai întâi am vrut să aflu de ce, în numele căror raţiuni. Am vrut să ştiu ce
s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, din ce lume m-am născut, cărei lumi am
aparţinut, cărei lumi îi supravieţuiesc de ce, tatălui meu, un strălucit intelectual,
i s-a închis cerul la 33 de ani, de ce i-a fost furată viaţa; de ce unchiul meu,
pictorul Aurel vlad, a străbătut un lung calvar în prizonieratul lagărelor Siberiei,
de ce i-a fost şi lui furată viaţa. Am vrut să cunosc fragmentul însângerat care
lipseşte istoriei noastre naţionale, fragment care nu era şi nu este în manualele
de istorie, deşi s-ar cuveni să fie. Am vrut să aflu, să înţeleg, să mărturisesc”.
Experienţa s-a dovedit terifiantă: „Am pătruns într-un univers de neimaginat,
nociv, toxic, violent, atroce, din care cunoşteam doar fragmente. Dar ceea
ce începusem să descopăr intrând tot mai adânc în arhivă depăşea cu mult
limita omenescului. [...] Intrasem direct în Infern”. Descrierea şi analizarea
cazurilor (19 individuale şi multe altele colective) constituie, pentru cititor, o
expediţie pe tărâmuri de coşmar, dar existente cândva şi redate actualităţii
prin patima pentru Adevăr a Ioanei Diaconescu.
Eroina (în sens negativ, dar incontestabil) celor aproape 400 de pagini
impuse atenţiei noastre este Securitatea, creatură monstruoasă dominând
societatea românească, în ansamblul ei, vreme de patru decenii (1950-1990)
schimbându-şi înfăţişarea în repetate rânduri, în funcţie de interesele partidului
unic, cu care s-a dovedit soră geamănă, fiind imposibil de înţeles unul fără altul.
totul se supunea terorii, nu aceea trecătoare, de tip franţuzesc de la 1790,
ci uneia gândită atent, meticulos, la îndemnurile necuratului (cine crede că
acesta nu există se înşeală rău de tot) ce luase sute de chipuri omeneşti. Acea
teroare comunistă a întrecut orice îşi imaginaseră artiştii din antichitate până
atunci, fiinţele catalogate drept monştrii în mileniile anterioare creştinismului
ori în Evul Mediu European graţie Inchiziţiei, dovedindu-se bieţi copii în urma
evoluţiei plăcerii de a supraveghea, de a înspăimânta, de a chinui oameni
nevinovaţi, înzestraţi de Dumnezeu cu puterea de a sluji binele, adevărul
şi frumosul. Ei trebuiau să suporte şi să reziste la halucinantele invenţii ale
întrupării lui Lucifer.
Instituţie fără egal în slujirea Răului absolut, ea a depăşit hidre, meduze,
creaturile imaginate de Dante, de goya, de Bosh, de Paciurea. Plutind
Ex Ponto nr. 2, 2012
119