Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
164
literatură universală. eseu
AUrEL MACoVICIUC
1.
Niveluri ale lecturii în romanul lui
orhan Pamuk – Mă numesc Roşu
Influenţat de lecturi istorice, poate şi de Răceala1 lui Marin Sorescu, multă
vreme am gândit despre turci că sunt cunoscuţi în lume în primul rând pentru
marca lor de războinici pricepuţi, capabili de a făuri, prin lupte de cucerire, un
imperiu, şi de a-l menţine câteva sute de ani, şi nu pentru calitatea de creatori
de cultură, pentru care nu prea aveau timp. Iată însă că prozatorul orhan
Pamuk mă obligă să abandonez un asemenea punct de vedere şi să cred,
cel puţin în cazul său, că ei pot da lumii mari scriitori.
Acţiunea romanului cu titlul Mă numesc Roşu (publicat în 2011 la Editura
Polirom, Iaşi, în excelenta traducere a doamnei Luminiţa Munteanu) se petrece
în a doua jumătate a secolului al xvI-lea, în capitala Imperiului otoman,
Instanbul.
În furnicarul capitalei se distinge pestriţa breaslă a artiştilor: pictori, miniaturişti,
caligrafi, scriitori, auritori, etc. Instanbulul, spaţiu cultural cosmopolit,
cunoaşte frisoane teribile pentru că în acest perimetru al interstiţiilor nu se
poate contura o viziune culturală unitară, influenţele fiind mai puternice decât
filonul autohton, în special cele venite din vecinătăţi (China, India, Persia,
Arabia etc.). Mai periculoasă, nocivă chiar, trebuie să fie invazia culturală
europeană (veneţienii, frâncii), din moment ce aceasta este acuzată cu
vehemenţă, cu ironie fină sau sarcastică. Se acuză, de exemplu în artele
plastice, tehnica perspectivei şi realismul, care pot conduce la identificarea
esenţei divine a imaginilor pictate, cu modelul lor real, fenomenal, fals şi creator
de confuzii ireparabile. Iată mărturia unui copac desenat pe un carton
atârnat pe peretele unei cafenele, unde se întâlneau artiştii: „Mulţumesc lui
Dumnezeu că bietul de mine - copacul pe care îl aveţi în faţa ochilor – nu am
fost zămislit cu o asemenea socoteală. Şi asta nu pentru că, dacă aş fi fost
înfăţişat în stilul folosit de frânci, toţi câinii din Instanbul şi-ar fi făcut pe mine
nevoile, crezându-mă un copac adevărat. nu vreau să fiu însă un copac în
sine; vreau să fiu esenţa lui” (p. 69).
Despre esenţe vorbea şi Platon, care era convins că arta era incapabilă
să realizeze ideile, adică adevărul pur al lucrurilor, ci reproduce, în chip de
umbre imperfecte, obiectele din natură sau pe cele făcute de om, care sunt la
rândul lor nişte umbre ale ideilor. Aşadar opera de artă aparţine lumii sensibile
şi nu celei spirituale, serveşte plăcerii senzuale şi ofensează raţiunea.