Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

a creaţiei sale. Pentru george Călinescu poezia există doar acolo unde există
o structură, o idee poetică, neputându-se vorbi de poezie în lipsa acestora:
,,acolo unde nu este nicio organizaţiune, nicio structură, într-un cuvânt nicio
idee poetică.” 14 , iar poetului îi asociază următoarea imagine: ,,se joacă, făcând
ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia
fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” 15 , poate, considerăm
noi, aceasta ar fi una dintre cele ,,mai bune lumi posibile” despre care
vorbea Leibniz, o lume în care comunicarea şi înţelegerea îşi găseşte loc. În
schimb, pentru Leonid Dimov, poetul are pe lângă cinci feţe şi una ascunsă,
iar, poezia nouă trebuie să lupte cu poezia veche, discursul poeziei fiind unul
epistemologic. Poezia nouă pe care o susţine Leonid Dimov este una eticspiritualistă:
„poezia e deci implicată în existenţă.” 16 , iar poetul autentic este
asemuit cu ,,vinul. Se limpezeşte prin învechire.” 17
Poetul oniric nu povesteşte vise, nu explorează inconştientul, nu filosofează
pornind de la acestea, ci plecând de la acestea realizează o operă
lucidă, visul fiind o parte importantă a realităţii. Dar ambiguitatea este cultivată
în mod conştient, lucid. În acest context, lumea onirică este una lipsită de
asperităţile realităţii, este o lume în care timpul şi spaţiul au alte coordonate:
pe acelea ale sufletului.
De menţionat că, visul, sub toate aspectele, a alimentat, de-a lungul timpului,
sub diferite forme literatura, în general, deci şi pe cea română. Astfel,
termeni ca „onirism”, „oniric” şi „onirist” au fost folosiţi destul de frecvent. Este
interesant de observat că, romantismul şi suprarealismul s-au folosit de vis în
accepţiuni diferite. Dumitru Ţepeneag stabileşte o analogie între vis şi poezie.
o sumară analiză a acestora arată că ele se aseamănă prin următoarele
elemente: ambele reprezintă finalităţi, dar sunt lipsite de scop; sunt rezultatul
subiectivităţii şi au, ambele, puteri revelatorii.
În onirismul de tip estetic visul reprezintă un criteriu, visul concurează realul
desenând un univers autonom cu propria sa logică şi cu propriile legi, visul
nemaifiind un mijloc de defulare a inconştientului, ci: „o sugestie de legislaţie
pentru o artă independentă, dar analoagă realităţii” 18 .
Dacă doar legea este preluată din vis, celelalte „componente”, structura,
materialul de construcţie sunt preluate din realitate, astfel, conform acestei
logici sunt create lumi alternative lumii prezente, combinându-se obiectele
concrete în moduri care frizează absurdul, textele onirice, conform lui Sorin
Alexandrescu amintind, prin câteva elemente de: „Kafka, deşi le lipseşte simbolistica
lui, ca şi de literatura absurdă, de la Urmuz la Eugène Ionesco (...)
dar nu le preiau nici umorul, nici critica clişeelor mic-burgheze. Ele amintesc,
în fine, şi de tehnica narativă a aşa-ziselor nouveaux romans, deşi nu ating
niciodată complexitatea unui roman.” 19
o cu totul altă perspectivă regăsim în avangarda literară. Aici visul este
unul terapeutic suprarealist. Acest aspect îl putem identifica şi în poezia lui
gellu naum unde putem vorbi despre o „ardere” a cuvântului, despre o adevărată
purificare, despre un suprarealism care se transformă într-un onirism
lucid:
,,Unde sunt insulele verzi cu ciprişii înalţi şi sumbri ca o sete înfrunzită
cu portocalii care ne cuprindeau în rodul lor şi cu miresmele pădurilor
de iasomie noaptea când urinam pe roţile motocicletei sub luna
plină
şi ne izbeam cu frunţile de ziduri.”
(Memoria piciorului) 20
Ex Ponto nr. 2, 2012
113