Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
20
În primăvara următoare s-a constituit în Bucureşti, din îndemnul Monseniorului
Barral, în scopuri strict caritabile, un cerc de întrajutorare a intelectualilor,
căruia Monseniorul i-a inspirat numele celui pe care îl tradusese admirabil în
franţuzeşte, Mihail Eminescu. Acest cerc îşi propunea numai să colaboreze cu
Crucea Roşie Internaţională pentru a alina foamea şi suferinţele unor intelectuali
părăsiţi în propria lor ţară. nu după mult timp au sosit şi ajutoarele pe care leau
înlesnit şi părinţii catolici François şi Francisc de la biserica Sf. vincent de
Paul. Îmi amintesc că a trebuit să le transportăm ca gangsterii dintr-o legaţie
occidentală în maşini particulare, apoi în taxiuri. Era anul unei foamete îngrozitoare
şi mulţi intelectuali fără serviciu sau în vârstă, din cei care îşi vindeau
la talcioc ultimele mărunţişuri, năpăstuiţi de stalinism, se vedeau ameninţaţi
cu pieirea. Îmi amintesc şi acum de praful de ouă, de vitaminele, de cutiile de
lapte condensat, de flanelele şi ghetele cu talpă de azbest care veneau ca de
pe altă planetă, dintr-o lume care trăia dincolo de zvârcolirile şi însângerările
noastre.
Ceva mai târziu, familia Fratostiţeanu, părinţii François şi Francisc au dat
socoteală pentru gestul lor generos de a ajuta pe scriitorii şi artiştii năpăstuiţi,
pe care regimul urmărea să-i amuţească, şi au căpătat ani grei de închisoare.
nimeni nu avea voie să întindă o ofrandă cât de mică unor muribunzi. Poetul
clujean teohar Mihadaş, pe care am avut prilejul să îl cunosc încă din facultate,
fiind prins ducând un pachet de medicamente luptătorilor anticomunişti
din munţi, a primit opt ani de închisoare, pe care i-a ispăşit până la ultimul,
întâlnindu-şi, la ieşire, copiii mari şi soţia lăsată pe drumuri. tonegaru, care îi
transmisese pachetul, a fost condamnat la doi ani, cu toate eforturile părinţilor
lui de a-l salva. Pentru sănătatea şubredă a lui Constant tonegaru, această
perioadă nedreaptă a echivalat cu o condamnare la moarte. Într-adevăr, el a
murit de embolie pulmonară – urmare a regimului de închisoare – la numai
trei luni de la părăsirea Bicazului, după ce dăduse noi speranţe mamei sale şi
bucurase inimile prietenilor săi apropiaţi. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de
iarnă – era la 10 februarie 1952, după cum menţionează biografii săi – mama
sa mi-a bătut la uşă şi a şoptit cu greutate privindu-mă disperată: „Costel al meu
a murit”. Apoi cum am alergat cu tatăl lui după ajutoare, nu aveau nici de unele,
cum aşteptând formalităţile ne-am adăpostit într-o cârciumă, lângă vitrina prin
faţa căreia treceau întruna oameni zgribuliţi – desigur, era o zi obişnuită, fără
o semnificaţie deosebită – cum tatăl lui Constant, fost căpitan de cursă lungă,
repeta ceva maşinal, rotindu-şi ochii fără să mă privească, încercând să-şi
încredinţeze un gând care l-ar fi îndepărtat fie şi pentru o clipă de groaznicul
adevăr, în acel februarie din anul ’52, când pe tronul moscovit domnea netulburat
Stalin peste o lume de sclavi şi de supuşi ai acestora. Fulgii grei de nea se
lipeau de vitrină şi făceau tot mai fantomatice contururile trecătorilor, bătrânul
tonegaru avea în ochi dorinţa penibilă de a-mi face o mărturisire, pe care nu
îndrăznea să şi-o desluşească sieşi, stăruind în adâncul unui trecut întretăiat
de păcate şi elanuri sau al unui viitor de neîndurat, încerca să-mi vorbească,
apoi pe neaşteptate, se răzgândea şi îmi arăta cu un gest maşinal zăpada, da,
era greu, aproape cu neputinţă să se sape o groapă în pământul îngheţat, pe
vapoare era mai simplu, marinarii erau cusuţi în saci şi toate celelalte. Îl cunoscusem
în trecere pe fostul căpitan de cursă lungă şi grandilocvenţa lui, intenţia
lui de a epata şi de a convinge cu orice preţ, îmi impuseseră rezervă. nici lui
Constant nu-i fusese apropiat, dar atunci, în cârciuma întunecată, aveam în
faţă doar un tată care îşi pierduse unicul fiu. Şi el şi doamna Zorilă se zbăteau
în sărăcie. Cât timp Constant fusese închis, doamna Zorilă lucrase ca femeie
de serviciu la un hotel sordid de pe Calea griviţei – da, va trebui spus cândva,