Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
98
Luminilor înseamnă că el nu poate să-şi vadă mai întâi sinele: „nimeni nu-L
poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu se cunoaşte mai întâi pe sine” – spune
Sf. Antonie cel Mare. 16)
Iubirea ca haină a luminii este indisolubil legată de mântuire. „harul şi
virtuţile prin care au strălucit în viaţă sfinţii îi învrednicesc a se îmbrăca cu ele
ca în haine albe.” 17) o astfel de „haină” i se pregăteşte sonetistului, pentru
iubirea sa – dovadă a credinţei sale:
Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:
Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;
veşmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc,
E manta-mi de visuri în care te-nvelesc.
(Sonetul 23)
Haina de crime e „haina” de păcate, de care se va lepăda prin chemarea
la credinţă, iar cea din străluciri de nimb, veşmânt slăvit e „haina” cu care va
fi învelit omul duhovnicesc.
În alt loc (Sonetul 52), iubirea e calea mântuirii (cf. Faptele, 16:17):
Ca-n dragostea-Ţi îngustă să încap, să mă strămut,
tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.
Am îngheţat acolo sub bolta idolatră,
genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit…
versurile fac discretă trimitere la versetele 13-14 din capitolul 7 al Sf.
Evanghelii după Matei, unde citim: „Intraţi prin poarta cea strâmtă (…) Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (viaţa veşnică –
n.n.) şi puţini sunt cei care o află.” Etapele inerente acestei strămutări în zona
sacrului – închipuită de sonetist ca „dragoste îngustă” – sunt precizate cu
claritate: purificarea („tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine”) şi rugăciunea
neîncetată („genunchi plecaţi şi frunte de lespezi mi-am tocit”). versurile
acestea amintesc de vorbele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa.
nimeni nu vine la tatăl decât prin Mine.” (Matei, 14:6). „numai împuternicirea
cu harul divin îi dă omului capacitatea de a trece prin poartă”. 18) Iar această
împuternicire cu harul divin vine din manifestarea sinceră a preaplinului dragostei
enoriaşului faţă de Sacru.
omul e oglindă a Sacrului, iar în apele oglinzii sufletului se răsfrânge chipul
Creatorului. De aceea, spune Sf. Ioan Scărarul, „Iubirea este, după calitatea
ei, asemănătoare cu Dumnezeu.” 19) Iată cum este ilustrată artistic această
idee în Sonetele 54 şi 74 :
Îţi sunt credincioasă şi magică oglindă:
te-arăt mereu dârz, tânăr, frumos şi înţelept,
Şi de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.
Doar pura-Ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori…
Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Şi,-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori…
Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
………………………………………………………….
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei.