Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
154
doar pentru vânătoare şi elogiază natura care purifică totul: „viaţa în natură,
sub cerul liber, în aer liber, pe pământul sfânt şi liber, îl face pe om mai bun.
Acolo nu există ură şi nici invidie; stejarii, râurile, pietrele nu invidiază, nu
urăsc…/…/ Şi de aceea ne purifică şi ne înalţă”. Prin gura Fedrei, Unamuno
scoate în evidenţă faptul că iubirea este atotstăpânitoare, îi subjugă cu totul
pe oameni, care nu i se mai pot împotrivi, în ciuda voinţei lor. De fapt, aici nu
este vorba de o iubire pură, firească, ci de o iubire vinovată, supusă păcatului.
Fedra mărturiseşte în faţa Eustaquiei: „nu mai pot, doică, nu mai pot. De
fiecare dată când, spunându-mi «mamă», mă sărută la despărţire, un val de
foc îmi arde toată carnea, mi se strânge inima şi mi se pune un nod în gât.
Şi, probabil, că mă albesc la faţă, nu? Albă ca o moartă...”. Fedra lui Euripide
îşi mărturisea şi ea iubirea pentru fiul ei vitreg, sentiment care îi mistuia în
fiecare clipă trupul şi sufletul, ca o boală teribilă, necruţătoare: „Ridicaţi-mi
trupul, îndreptaţi-mi capul istovit... Mădularele mele slăbite sunt gata să se
topească... Sprijiniţi-mi mâinile sleite de puteri...”. Un personaj feminin care
lipseşte din piesa lui Unamuno, dar avea un important rol în tragedia lui Euripide,
este zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Întreaga dramă a Fedrei
porneşte de la setea de răzbunare a zeiţei, care vrea să-l pedepsească pe
hipolit, pentru faptul că dispreţuieşte iubirea şi căsătoria şi se dedică numai
vânătorii şi creşterii cailor, venerând-o doar pe Artemis, zeiţa castităţii şi a
vânătorii. Fedra este o victimă a mâniei dezlănţuite a Afroditei, un simplu
instrument al crudei ei răzbunări. Ca şi în Iliada lui homer, conflictul porneşte
de la mânia unei divinităţi, de la mēnis (latineasca ira). În tragedia lui Euripide,
Corul rosteşte următoarea rugă, adresându-se atotputernicului Eros: „Iubire,
Iubire, care reverşi prin ochi otrava dorinţei şi a voluptăţii în inimile pe care
le chinuieşti, nu-mi fi duşmănoasă şi nu dezlănţui furia ta asupra mea. nici
flacăra mistuitoare, nici săgeţile trimise de astre nu sunt mai teribile decât
săgeţile Afroditei, aruncate prin mâinile lui Eros”. Aceste cuvinte ne trimit cu
gândul la vestitele versuri din Antigona lui Sofocle, în care se înalţă un adevărat
imn de slavă Iubirii, căreia i se supun toate fiinţele din univers, chiar şi
nemuritorii zei: „o, Eros, neînfrântule Eros, cad pradă/ În mrejele tale atâţia/
Şi-atâţia! tu noaptea îţi legeni odihna/ Pe moi obrăjori feciorelnici./ Pribeag,
tu străbaţi peste mări peste valuri,/ Pătrunzi şi-n bârloguri de fiare!/ nici zeii
cei veşnici nu scapă de tine,/ nu scapă nici omul vremelnic./ Pe cel ce l-ai
prins tu în mrejele tale/ o mare sminteală-l loveşte./ tu chiar şi pe cei ce-s cu
duhul dreptăţii/ Îi duci înspre fapte nedrepte,/ Şi-i duci la pierzare. /…/ Ajunge-o
privire zvârlită din ochii/ Focoşi ai fecioarei frumoase,/ Şi ea, stârnitoare de
pofte, alături/ De marile legi ale Firii,/ Conduce -omenirea. În veci se juca-va/
Cu noi Afrodita, nenvinsa!”. (traducere: george Fotino).
Prezenta ediţie bilingvă spaniolă-română constituie o premieră în spaţiul
cultural românesc, un benefic act de cultură, dând posibilitatea cititorilor cultivaţi
să citească, în original şi în traducere, una dintre capodoperele teatrului
european.