Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

La fel, poemul independent nu poate trăi singur, renăscând în mintea hoţului,
când va fi citit şi atunci lumea imaginată de poet va transgresa bariera
realităţii spre necunoscut: „Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/
eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi/ pe
pământ, poemul s-a îmbolnăvit / a murit şi a fost îngropat / după trei zile, trupul
i-a fost furat/ nici până azi nu se ştie unde anume, în lume / se află hoţul şi
prada sa.” (Proba deposedării).
Iată şi textele suprapuse, în care poemul celest devine mortal dacă nu e
defulat: „Sânge, sudoare şi lacrimi/ îmi cere poemul/ fără să-mi dea nimic în
schimb// dar cât/ poţi scrie direct pe sânge// aerul/ e poemul suprem/ dacă
nu-l scrii repede/ cu venin/ nu poţi respira// sânge, sudoare şi lacrimi/ îmi cere
îngerul/ cărându-mă în spinare/ prin deşertul unei lacrimi/ scurgându-se dintr-o
carte// sunt o carte îmbrăcată/ în piele de om.” (Pars pro toto).
Cităm şi un indiciu deconspirativ din finalul poeziei Femeia cu pipă, în
care viaţa pare o căţea fără botniţă, care te poate muşca în orice clipă, ca şi
un poem izbucnit din inspiraţie, nestăvilit: „acolo sunt nişte poeme turbate/ şi
ăştia nu mai au vaccin în spital”.
Pe axa lumii, constituită din textele suprapuse ale victoriei Milescu, în fiecare
punct, viaţa şi moartea se contopesc indestructibil: „de îndată ce ne naştem/
moartea ne ia în braţe” (Semne). Poeziile autoarei străbat această axa, între
pământ şi cer, trecând prin toate sentimentele omeneşti oferite de existenţă:
iubiri, dezamăgiri, tristeţi, singurătăţi, deznădejdi, speranţe. Pe această axă,
poeta îşi inserează poemele aşa cum ţăranii încrustează zilele pe un răboj.
Capitolul al doilea al cărţii ne oferă îndeobşte poezii de dragoste, puterea
sentimentului neputând fi echivalată decât de tăcerea care le cuprinde, în sinea
ei, pe toate. tăcerea transfigurată de dragoste devine Limba Adamică: „Eu,
cea sprintenă şi voioasă/ ţi-am văzut ochii/ absorbindu-mi puterile/ miresmele
florii de portocal/ din iubire şi ură/ fascinaţi de pustiul pustiului/ cuvintele ne-au
fost date zadarnic! (Lingua adamica).
Capitolul al treilea acutizează tensiunea dintre viaţă şi moarte. totuşi, voi
cita o poezie ludică care îmi întăreşte părerea că teama de moarte este sursa
majorităţii faptelor noastre. Poezia mai dezvăluie iluzia fascinantă, care ne
dă puterea de a supravieţui: „Joc şah cu moartea/ eu îi iau un pion/ ea îmi
capturează un cal/ eu îi dărâm un turn/ ea îmi atacă regina// ne studiem fiecare
mişcare/ noapte şi zi/ mă felicită/ pentru nerăbdare// nu e drept, spun/ e un
joc trucat, inegal/ ea întrebă: oare ar fi drept/ ca tu să câştigi?/ nu, răspund...”
(Jocuri şi tragedii).
Poetul învinge moartea prin altă iluzie, creaţia sa: „cititor fericit/ deposedează-l
pe creator/ de vieţile în plus sau în minus/ dacă exişti, salvează-te, salvează-mă/
pentru cine bate clopotul anemonelor?” (Să credem că existăm).
Mergând pe această direcţie halucinatorie, poeta atinge limita dorinţelor
umane, aceea ca omul să devină Dumnezeu: „Dacă te-ai odihni, Doamne, doar
o clipă/ ce s-ar alege de creaturile tale/ ivite din insomnie, din curiozitate/ din
prea multă singurătate// dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipă/ ce s-ar alege
de noi/ între ispită şi ispită/ ce s-ar alege de noi, lucrarea/ ta cea mai iubită//
te-am putea veghea.../ dă-ne pe mână absolutul/ dă-ne pe mână perfecţiunea
chiar imperfectă/ doar pentru o clipă...” (Dacă te-ai odihni, Doamne).
*
La prima lectură, poezia victoriei Milescu pare limpede, nimic neînţeles,
calofilia este topită în text, se dezvăluie indirect, aluziv.
Ex Ponto nr. 2, 2012
149