Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
132
teptarea fripturilor. Prietenul Ioan vorbea cu atâta poftă despre aceste delicii
culinare, că nu dormeam noaptea şi îmi căinam neputinţa plecării la sfârşit de
săptămână. Când povestea, la început de săptămână, ce bine a fost, îl aveam
înainte pe nicolae Filimon din Şcoala acum 50 de ani, una dintre scrisorile lui
ghica. Când detalia prepararea diverselor feluri de mâncare, după reţete de
el cunoscute, defectul de vorbire, bâlbâiala, ale autorului Ciocoilor dispărea.
n-am apucat să văd, aşadar, curtea şi casa pe care era s-o arunce odată în
aer: „tata depozita calupuri de dinamită pentru vărari, când aceştia se duceau
să pregătească varul pentru vânzare. Aveam vreo 5-6 ani, când am luat un
mănunchi de dinamită, l-am dus în mijlocul curţii şi am aprins fitilul să văd ce
se întâmplă… Şi s-au întâmplat destule pagube, ca să nu spun de sperietura
mea şi mai ales a mamei. Era în bucătărie, gătea, când a auzit detunătura,
a încremenit. Apoi a ieşit să vadă ce mi s-a întâmplat, şi-a dat seama că eu
eram de vină. nu m-a găsit, fugisem în pădure, m-am întors spre seară. Şi am
încasat-o de la tata. Mama, săraca, a încercat să mă apere, dar degeaba”.
Şcoala primară a făcut-o în sat, cu copiii de acolo, cu ţiganii pe care-i mai
ajuta la carte. Au fost ani frumoşi, participa la întrecerile de călărie, câştigate
mai mereu. Avea spirit de competiţie, amicii lui bruneţi mai puţin dedaţi cu
învăţătura l-au iniţiat în folosirea instrumentelor muzicale. „Am fost obligat să
plec la tulcea, unde am urmat gimnaziul şi apoi liceul, la Şcoala Medie nr. 1,
astăzi Colegiul „Spiru haret”, absolvit în 1961. Stăteam în gazdă la nişte rude,
părinţii trimiteau alimente pentru întreaga familie. Mi-a fost greu la început,
mă simţeam străin. Material am dus-o foarte bine, n-am avut a mă plânge,
îmi lipsea atmosfera de acasă, dragostea mamei, bucuria şi mândria că tata
era cel mai iubit şi respectat om din sat. Un învăţător avea cam 400 de lei pe
lună, un vărar câştiga de zece ori mai mult. Mai toţi cei cu greutăţi mergeau
la el şi se rugau: «nea vasile, împrumută-mă şi pe mine cu nişte bani, că mi
s-a îmbolnăvit nevasta şi trebuie s-o duc la oraş la spital». «Ia de aici, şi mi-i
dai când poţi». nu-i nota, avea încredere în ei. Pe unii mai necăjiţi îi uita cum
se spune, nu le mai cerea datoria. Era bun, era foarte bun. De aici i s-a şi tras
o perioadă… Dar oamenii îl iubeau cu adevărat… Stai să-ţi spun ceva. Era
într-un 23 august, se defila cu tam-tam, îţi aduci aminte! Era pe bulevardul
«Carol», atunci era «Stalin», instalată tribuna oficială, prim-secretar era vasile
vâlcu, bulgarul ăla care n-a vrut să avem universitate la Constanţa, fiindcă e
port, că tentaţiile occidentului sunt mari şi nu dorea să aibă probleme”.
Ştiam, la o consfătuire a cadrelor didactice din Sala Sporturilor ne făcuse
găinari, că medităm elevii şi alte tare pe care ni le arunca în cârcă. A fost un
murmur de protest general, dar nimeni n-a făcut gestul să părăsească incinta.
Eram şi atunci o categorie urgisită şi umilă. „Stai să-ţi spun. vâlcu, în prezidiul
tribunii, în jurul lui comuniştii de frunte. Mai în lături fuseseră invitaţi şi câţiva
fruntaşi de la sate, printre care, minune!, şi tata. treceau demonstranţii pe jos,
cei din oraş, ceilalţi, de la ţară, în camioane. Două camioane erau cu săteni
din Cârjelari, ceapişti, lăutari, tineri. Când au ajuns mai aproape, l-au văzut pe
tata şi-au început să strige: «nea vasile! nea vasile! Să trăieşti, nea vasile!»
Şoferii camioanelor au încetinit, lăutarii s-au apucat să cânte. vâlcu a crezut
că-l strigă pe el şi le făcea cu mâna, dar ei l-au aclamat pe taică-meu. Ce
petrecere a fost apoi în sat”.
Dintr-o încurcătură, a ratat momentul examenului la facultate şi a fost înrolat
la marină. „Să ştii că nici acum nu regret. A fost bine, eram sportiv, eram
dezinvolt. I-am servit la un dineu pe gheorghiu Dej şi pe hrusciov la masă.
M-au desemnat pe mine, m-au instruit şi m-am descurcat. Ba am primit şi un