Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
18
Constanţa, locul exilului nostru în propria noastră ţară, unde suferise şi se
zbuciumase cu milenii în urmă ovidiu, l-a atras în mod deosebit pe Stelaru şi
îmi pare semnificativ faptul că numele volumului în care el şi-a strâns poemele
întregii sale activităţi este Mare Incognitum. După ce ne-am despărţit – de fapt
a dispărut într-o după amiază târzie, tot atât de neobişnuit cum venise, fără
să-mi lase un bilet sau o cât de mică însemnare – l-am întâlnit câtăva vreme,
nu pot preciza câtă – în vila părăsită a Comandorului negru, înfipă în coasta
falezei, dinspre golful Pescarilor. ne-a primit într-o seară târzie, cu un felinar în
uşă şi valurile se zbuciumau şi se spărgeau înspumate jos în golf. Am remarcat
aproape de intrare admirabilul portret în ghips pe care îl făcuse sculptorul vlad.
Cred că atunci ne-a citit poemul din care reţin versurile: „Cum orele pier, cum
altele vin/ ne sugem alcoolul din cupele sparte/ La Pontul barbar Euxin”.
Drumurile noastre s-au despărţit apoi şi nu l-am mai întâlnit. Cred că a
stat mai mulţi ani în Dobrogea, lângă coasta mării, a fost lucrător agricol şi mic
slujbaş şi poemele sale din această perioadă oglindesc frumuseţea peisajului
euxin. nu am aici, în al doilea exil, în München, volumele sale de versuri, nici
notele mele, dar cred că prieteni din negru vodă, de la graniţa bulgară mi-au
vorbit de prezenţa lui prin partea locului. va fi dificil de stabilit itinerariul acestui
poet chinuit care nu şi-a găsit liniştea şi nici posibilitatea existenţei în anii
aceia cumpliţi ai domniei lui Stalin. Mulţi din cei care l-au lăudat în necroloage
ditirambice cu prilejul morţii sale, şi ele nu au fost puţine – îmi amintesc de
tonul solemn şi apodictic al unui stalinist pocăit care şi-a mărturisit regretul din
colţul din dreapta sus al revistei Contemporanul – nu l-au ajutat în nici un fel
câtă vreme a trăit.
Am fost la înmormântarea lui Stelaru din toamna lui ’71, nu numai pentru
că îl cunoscusem şi îl admiram dar pentru că îmi dădeam seama că, de fapt,
cu el moare o lume şi cea mai strălucită expresie poetică a generaţiei mele.
Am întâlnit cu acel prilej câţiva vechi prieteni de care mă despărţisem în prima
tinereţe. La înmormântare, am revăzut-o pe fiica sa Eumene căreia i-a închinat
cunoscutele versuri – sau copila a căpătat numele unei zâne, pe care, cu mult
înainte o cântase în poemele sale. Atunci ne-am despărţit pentru totdeauna,
eu am plecat în altă ţară.
Stelaru şi-a notat de la primele versuri nefericirea, fără să ştie că destinul
va marca o întreagă generaţie, care va trebui să înţeleagă durerosul ecou al
cuvintelor: „noi Dimitrie Stelau n-am cunoscut niciodată fericirea,/ noi n-am
avut alt soare decât umilinţa…/ Dar până când, înger vagabond, până când/
trupul acesta gol şi flămând…”
C
Constant Tonegaru
onstant tonegaru, ca şi mine, a făcut parte dintr-o generaţie numită – ca
şi cea americană a lui hemingway – „generaţia pierdută”, cea care, în ţara
noastră s-a manifestat plenar în primii ani după război, între ’45 şi ’48, fiind apoi
redusă la tăcere de tăvălugul stalinist. Evocarea de faţă o fac, în primul rând,
din datorie şi afecţiune faţă de un prieten care nu şi-a putut mărturisi revolta
pentru anii furaţi, pentru opiniile politice condamnate.