Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
140
Dar o făceam şi la Cenaclu. Am spus-o deja, Cenaclul nu era o baricadă,
decât, poate, la modul pasiv-simbolic, în schimb îţi oferea spaţiul şi timpul să
accezi la universuri paralele. Mai întâi, chiar el era, pentru acea epocă, un
univers paralel populat, de bunăvoie, de oameni care scriau, îşi citeau ceea
ce scriau şi se ascultau unul pe altul, dacă nu cu interes, măcar cu politeţe,
şi atunci când polemica turba. Apoi erau textele, imaginariile, alternativele la
realitate, aveai înlesnirea să trăieşti, de probă, în acel univers paralel sau în
celălalt univers paralel, iar alţii puteau să-ţi viziteze, să-ţi locuiască temporar
sau să dea buzna să-ţi colonizeze textul. Depindea de puterea de seducţie
a acestuia. Era o competiţie a mai multor Fata Morgana ivite din ariditatea
extremă a unui deşert. Cele două Cenacluri constănţene unde mă tot duceam
în anii aceia se potriveau şi nu prea circumscrierii din dicţionar amintite (vezi
dEX). Cenacliştii erau de vârste diferite, cu stereotipii de gust artistic la fel
de diferite, aşa că un program estetic comun ieşea din discuţie. Exista o
revistă literară, Tomis, care, deşi îi aduna oarecum în jurul ei prin fascinaţia
publicării, nu le aparţinea. Rămâneau, ca liant, aspiraţiile asemănătoare: să
scrie, să le apară cărţile, să fie cunoscuţi şi recunoscuţi. Fiecare trăgea pentru
sine. Fără să îşi dea seama, cu toţii ţineau în mişcare literatura, în acel loc
şi în acea vreme. Istoria imediată a literaturii, cu obişnuita-i rigurozitate de
jandarm, va despărţi valoarea de veleitarism, într-o anume variantă, iar istoria
de mai târziu a aceleiaşi literaturi va opera revizuiri probabil necesare asupra
variantei în cauză. Eu numai subliniez un fenomen. Să ţii în mişcare literatura
era important. A fost important.
De asta îmi amintesc în cheie sentimentală de toţi cei pe care i-am cunoscut
la „ovidius" şi „Mihail Sadoveanu" – la început, simpli cunoscuţi, apoi,
unii, amici, în cele din urmă, câţiva, prieteni de cursă lungă. Să nu-ţi închipui,
cititorule, că la Cenaclu găseai Edenul pe Pământ. opiniile se trânteau una
pe alta fără menajamente, părerile prea bune despre sine şi numai despre
sine provocau schisme, bănuiala că un cenaclist, acela, necunoscut încă,
turna la Stăpânire învenina/ înfricoşa. Portretul-robot al acestuia se tot făcea
la întrunirile post-cenaclu, mai puţin din cuţite (vezi Cantemir bătrânul) şi mai
mult din pahare. Ştiam, desigur, că toate Cenaclurile lăsate să funcţioneze
erau într-o stare de libertate supravegheată. Cât timp am mers eu la cele
două, înfrăţite, din Constanţa, Stăpânirea, informată au ba despre părerile
noastre, nu s-a manifestat punitiv, iar posibilul turnător nu a fost dibuit. Să fi
fost doar fantazarea cenacliştilor de atunci? Îmi amintesc de toţi cu simpatie.
Îi preţuiesc, în egală măsură, pentru că aveau mistica scrisului, care îi salva
existenţial. E drept, talentul le fusese hărăzit cu măsuri diferite. În această
rememorare, le fac portretele cu blândeţe. Însă de cărţile lor îţi voi vorbi, cititorule,
cu mâna pe inimă. nu ştiu cum (mai) apar eu în memoria scriitorilor
constănţeni. Mă şi sfiesc (sau pur şi simplu mi-e frică?!) să aflu. În schimb,
ei vor popula aceste texte care descriu frânturi din viaţa mea. nu le-am cerut
consimţământul. Recunosc, sunt egoist şi subiectiv. Îi consider amintirile mele.
Sper, totuşi, să ne respectăm în continuare, cu duioşie.