Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
16
odată cu venirea la putere a staliniştilor în ’48, nu i s-a mai tipărit nimic, i s-a
propus, ca tuturor scriitorilor, să cânte osanale lui Stalin sau să piară şi poetul
nu ezitase să se retragă în anonimatul demnităţii sale, cu riscul asumat de a se
afla în afara societăţii şi condamnat de cei care, în mod ilegal, o reprezentau.
Eu îmi găsisem refugiul în oraşul copilăriei, unde îmi păstrasem o cameră
în imobilul locuit cândva de părinţii mei în strada Romană nr. 9, unde dădeam
preparaţii împreună cu tonegaru. nu am ştiut – aveam să aflu mai târziu – că
soţia lui Stelaru fusese numită învăţătoare la Chirnogeni, în apropierea Constanţei.
nu ne mergea rău cu preparaţiile – câţiva din foştii mei profesori de la
liceul „Mircea cel Bătrân” ni le procurau – ne înţelegeam între noi, deşi Stelaru
şi tonegaru aveau firi diferite şi adesea trebuia să mediez între ei. tonegaru
era expansiv şi volubil, în timp ce Stelaru, aşa cum l-a portretizat Lovinescu,
se arăta foarte tăcut şi foarte reţinut în tot ceea ce spunea sau înfăptuia. Foşti
colegi de-ai mei de liceu ne făceau vizite, uneori venea soţia lui Stelaru, de
care poetul trăia totuşi despărţit.
După ce, în toamnă, preparaţiile n-au mai mers şi tonegaru s-a întors la
Bucureşti, Stelaru a venit într-o zi cu noutatea că se angajează hamali în port
şi că se plăteşte foarte bine. Dacă lucrai două nopţi puteau trăi o săptămână cu
banii câştigaţi şi – oricum – noi nu aveam de ales. Însuşi mirajul portului încercuit
cu sârmă ghimpată ne atrăgea şi mai ales unele perspective de fugă; era
obsesia noastră permanentă, evadarea în vest, eliberarea de teama securiştilor,
a închisorii, a persecuţiilor, a batjocoririi valorilor în care crezusem şi care erau
spulberate cu cinism. ne-am prezentat amândoi, dar numai Stelaru care era
foarte voinic şi rezistent a fost primit. Din zilele acelea grele am amintirile cele
mai vii. Stelaru era răbdător şi puternic, ca un taur, ducea treaba până la capăt
cu o îndârjire ţărănească. Jos în port, era o muncă de sclavi şi într-o dimineaţă,
când m-a rugat să îi dezlipesc cămaşa de spinare, am constatat că pielea îi
sângerase şi i se infectase de frecatul sacilor de ciment. A fost firesc, desigur,
ca Stelaru să agonizeze în epoca stalinistă, el nu îşi putea părăsi fiinţa pentru
a trece într-alta, cum au făcut atâţi onorabili contemporani, cu copleşitoare
obligaţii faţă de ei înşişi şi familiile lor. Şi totuşi nu se plângea, nu l-am auzit
niciodată mărturisindu-şi o suferinţă cât de mică. vorbea rareori despre sine,
discuţia cu el tindea totdeauna la esenţial. nu am întâlnit om cu darul povestirii
mai colorat, mai atrăgător. vorbea la fel de frumos cum scria şi aceasta fără să
caute cuvântul vrăjit, mărgăritarul cu ape scânteietoare. El însuşi trăia într-o
lume fantastică, traversa „ore fantastice”, fără să se întrebe de unde vine şi
încotro se îndreaptă, întreagă această împărăţie îi aparţinea, m-am convins în
intervalul în care am fost împreună.
După obiceiul lui, îşi împodobise colţul în care dormea cu gravuri. De astă
dată adusese cu el imagini din „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”, pe care Petru
Comarnescu îi dăruise culturii româneşti într-o admirabilă traducere, şi prinsese
deasupra patului chipurile colonelului Lawrence, a lui Allenby, a lui Feisal,
aceşti eroi ai unei legende apropiate de locurile biblice, în acelaşi peisaj. Am
înţeles că, împreună cu „Biblia”, cu poemele lui Edgar Poe, „Cei şapte stâlpi
ai înţelepciunii” reprezentau pentru el o carte de căpătâi. Mult mai târziu, după
moartea sa, am aflat că poetul şi-a făcut primele studii la o şcoală de misionari
din Braşov. Această întâmplare nu a fost fără rezultate pentru conturarea puternicei
sale personalităţi, deşi se pare că Stelau a fugit de la această şcoală.
Desigur că nu numai primii săi dascăli l-au îndemnat să caute în Biblie poezia,
adevărurile eterne şi simple, somptuozitatea strălucitoare, din care şi-au tras
esenţa mari poeţi şi pictori ai lumii ci însăşi firea sa, imaginaţia sa atât de