Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 2, 2012
100
bucuriei”. Este o cu totul altă ardere, care ia forma unei combustii interne,
în momentul unirii sacrului cu profanul: „Sufletul care (…) a atins plinătatea
preaplină, este inundat de bucurie.” 23) În acest sens, versurile Sonetului 58
sunt elocvente:
Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,
Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat.
vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine
Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.
Imperativul cu valoare de memento pentru sonetist („Întoarce-te”) are
aici rolul de a-l face pe acesta să conştientizeze că împlinirea sa spirituală
se realizează numai prin unire cu sacrul: „Această întoarcere a subiectului
asupra lui însuşi este o cale care duce mai aproape de divinitate.” 24)
Valurile de unde i se cere enoriaşului să se întoarcă sunt „valurile vieţii”,
cu trecutul său ce are drept componente „spaime şi ruşine”. Şi în acest sonet,
faza purificării aparţine unui viitor apropiat („Vom arde tot trecutul cu spaime şi
ruşine/ Pe rugul bucuriei” – s.n.). Periplul întregului păcat de care se va lepăda
cel chemat la pocăinţă aminteşte de haina de crime cu care este acceptat eu-l
poetic din (Sonetul 23), spre a se purifica şi a îmbrăca veşmântul slăvit.
Spuneam că celălalt aspect al logodnei contemplaţiei noetice este inhabitarea
divinului în uman. În acest caz, în sonete sesizăm faza implorării şi cea
în care „unica scăpare care rămâne este de a te arunca în braţele divinului” 25)
Pentru prima fază, ilustrative sunt Sonetele 22, 28, 41 şi 43. Implorarea înseamnă,
de fapt, rugăciune:
Îndură-te, coboară şi vino să mă vezi
Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.
(Sonetul 22)
Aici, cele trei imperative („Îndură-Te”, „coboară” şi „vino”) reprezintă
implorarea-rugă de care vorbeam. Acelaşi lucru se întâmplă în Sonetul 28,
implorarea având rolul de a stârni bunătatea „Stăpânului unic”:
În faţa ta mă-nchin; Stăpân unic
Revarsă-Ţi harul peste mine-acum,
nu te mira că-Ţi cer să nu-mi măsori,
Să-mi dai tu singur tot; nu se desparte
Iubirea ta de marile-i surori:
Eterna Artă, suverana Moarte…
Şi în aceste versuri, implorarea este formulată în termeni absoluţi („Să-mi
dai Tu tot”), ca de altfel şi în Sonetul 41, „obiectul implorării fiind vipia cerească”
– imagine definitorie pentru Lumina sacră:
Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească
Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,
nu mi-a cruţat un petic de suflet… totuşi iar te
Implor să cazi pe mine cu vipia-Ţi cerească…
Se sparge norul… iată, tu eşti întreg lumină.
o astfel de iubire reciprocă între sacru şi profan nu se poate manifesta
decât la modul absolut, încât raportul dintre cei doi parteneri nu e unul de
subordonare (Stăpân – rob), ci de împlinire a omului prin Lumina sacră şi a
Sacrului prin om, 26) ca urmare a inhabitării.