Nr. 2 (35) anul X / aprilie-iunie 2012 - ROMDIDAC

Remarcăm, din versurile citate, coordonatele frumosului divin aşa cum
se răsfrâng ele în oglinda sufletului celui care îl preaslăveşte: „mereu dârz,
tânăr, frumos şi înţelep”. De asemenea, se poate sesiza rolul Luminii sacre
întru devenirea de sine a profanului. Sfânta lumină răsfrântă în inima omului
ca frumuseţe pură îl face pe acesta să-şi vadă întunericul din lăuntru 20) („Mi-e
de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă/ Şi,-ntors din nou în beznă, mă umplu
de splendori”), iar prin inhabitarea divinului în sufletul credinciosului, inima
acestuia eliberată „din ritmul ei vremelnic” pulsează în cel al veşniciei: „Răpindu-te
în mine, luăm pasul veşniciei” (s.n.).
Dar Lumina sacrului „este, în ea însăşi, viaţă nepieritoare, care traversează
pacea iubirii”. 21) tocmai această pace a iubirii face obiectul a două sonete:
iată, te-am găsit
Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţă
Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârşit…
……………………………………………….
Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte.
(Sonetul 51)
…în drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare, subtilă îmbătare,
……………………………………………….
În inimile noastre stă pacea nemuririi.
(Sonetul 85)
o formă a urcuşului spiritual este epectaza. Această formă specială
definitorie pentru desăvârşirea duhovnicească (despre care am discutat pe
larg, când am comentat poezia Stâlpnicul în capitolul Treptele vieţii spirituale:
ILUMInAREA – Rugăciunea isihastă) o întâlnim în Sonetele 35, 56, 58.
Dincolo de nota declarativă, primul sonet, adus în discuţie în acest loc, relevă
căutarea sacrului, căutare concepută în termeni absoluţi:
nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,
nici viţiul făţarnic, ci patima senină;
Când fluturul îşi arde aripa-n lumânare,
El nu râvneşte seul, ci magica lumină.
Enumeraţiile din primele două versuri citate (acestea intrând într-o negaţie
totală) reliefează, prin contrast, statutul celui atras de Sfânta Lumină, spre
deosebire de omul firesc (aşa cum este el numit de Sf. Ap. Pavel), atras de
plăcerile mărunte, banale şi terestre („stearpa desfrânare”, „viţiul făţarnic”):
Lumina Sacrului „atrage la sine inima şi mintea”. 22) Poetul ilustrează acest
aspect specific misticii răsăritene, prin folosirea unei imagini vizuale: fluturele
atras de „magica lumină”.
În aceiaşi termeni absoluţi este exprimată epectaza în al doilea sonet amintit
– 56. Eu-l poetic nu se mulţumeşte doar cu „o cupă de dragoste”; cerinţa
sa de a urca iubirea toată înseamnă, în fond, unirea cu Iubirea însăşi:
Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime.
Epectaza presupune mai întâi purificare, eliberare de trecutul de patimi, iar
această purificare se face prin ardere, cuvânt care prin natura sa semantică
sugerează curăţire radicală. Abia după acest gest are loc arderea „pe rugul
Ex Ponto nr. 2, 2012
99